ADIO, DRAGA VIRI!

La urma urmei, ce tot vrea năpârstocul ăsta de Irinel? Ce caută mereu pe sticla televizorului? De pe urma emisiunilor susținute de cuplul Columbeanu, n-a rămas barem o vorbă de duh, o cugetare mai acătării – și nici nu era cum, câtă vreme substanța ideatică a dezbaterilor o constituie cel mult alegerea meniului, iar măsura tuturor aprecierilor domniei sale (și ale consoartei) se-ntruchipează în expresiva vocabulă minoritară „mișto!” E-o imensă și nerușinată sfidare exhibarea bogăției adunate cine știe cum (Menander: „Nici un om drept nu se îmbogățește iute”) și folosită, într-o țară în care milioane de săraci împușcă francul – doar pentru a arăta cum (V)Irinel întoarce banii cu lopata și-i azvârle pe fereastră. La ultimul chiolhan cu ștaif (botez+aniversare) acondroplazicul ce măsoară 1,40 m. cu mâinile în sus a adus tacâmuri și mese (!!) din America, flori din Taylanda, artificii din Taiwan, ca să… Ca să ce? Nu c-aș avea numaidecât un dinte împotriva bogătanilor (și chiar n-am!), dar mă scot din sărite dovezile de neam prost, care, ades, însoțesc îndeaproape averea. Chirița din Bârzoieni adusese de la „Viana” cleștișori de argint cu care să se ia „pătrățâca” din zaharniță, numai că viitorul ispravnic „tot cu lăboiul” înșfăca zahărul, ca să-l așeze în clește. Ce deosebire dintre argintăria adusă de Chirița din „țara nemțască” și furculițele comandate de Virinel la New York? Sughițau mesenii de-ar fi avut parte de tacâmuri… europene? ªi de când or fi americanii mai stilați ca noi? Dar, mă rog, ăsta i-a fost cheful lui Virinel, să zicem c-ar fi moft scuzabil. Nu și-ntr-o țară în care sute de mii de pensionari trăiesc (cum?) cu 200 de lei pe lună, adică taman cât costă una din pietrele semi-prețioase cusute pe izmănuțele pruncului. (Mă-ntreb dacă acidul uric picurat de moștenitor n-o să întunece strălucirea cristalelor Swarovski…) Dacă ți-a pus Dumnezeu mâna în cap și-ai ajuns bogat, să fii sănătos. Dar mai taci naibii din gură, că nici nimic nu ai de spus în afară de banalități chioare (Epictet: „E greu să fii înțelept când ești bogat, sau bogat când ești înțelept”), consumă-ți fără ostentație mega-petrecerile, nu băga degetele în ochii nației, arătând pe ecrane c-ai pus pe masă homari vii, într-o țară în care se bate lumea pentru doi mici și-o halbă la petrecerile politice de toate culorile. Vrei să te lauzi că ai bani? Nu-i nevoie, știm. Iar „lauda de sine înjosește” – spune Cervantes. Vrei să arăți că ești generos? Nici vorbă, nu ești. Vrei să credem că ești marele mascul de la cita? Taman asta nu credem! Vrei să obții considerație și stimă cu foc de artificii costând cât construirea unei școli la țară? Aferim! Până și Becali are un anume chichirez cu filantropia lui… interesată, deși excesul de bisericeală nu se prea asortează cu știuta proorocire a lui Luca („mai lesne trece cămila prin urechea acului decât intră bogatul în împărăția cerului” – și profit pentru a îndreptata o strâmbătate: nu despre cămila cea cocoșată este vorba, cum în general se crede, ci despre camilă, adică odgonul cu care se proptesc corăbiile la țărm). Revenind la Virinel, o spun și p-aia sută la sută sinceră: mi-e milă de acest homunculus ce se străduie din greu să fie invidiat și luat în seamă. Povestea lui este, în fond, tragi-comică (ar fi indecent să purcedem la argumentare). Dacă Virinel acceptă sfaturi de la plebeii fără conturi, l-aș consilia s-o lase mai moale cu fadele și tâmpele apariții pe sticlă. Tot ce-i prea mult, strică, iar lumea e răs-sastisită. Oricum, după ultimul chiolhan de-a dreptul nesimțit, refuz să-i mai văd mutrișoara de copil repetent și, ori de câte ori va apare, schimba-voi postul. Adio, dragă Viri!