Adînca liniște a maestrului Ion Irimescu

Maestrul Ion Irimescu, Sfinxul care s-a întrecut cu veacul și l-a biruit veghind asupra artei românești din locul său de rugă și de priveghere de la Fălticeni, s-a retras discret dincolo de cortina care desparte lumea materială și vizibilă de tărîmul tăcut al veșniciei. Cel care-mi spunea clipind poznaș cu ochiul (după ce a trecut de pragul primului an adăugat peste secol) „Vezi, se poate trăi și peste sută!”, cu cheful de viață al unui adolescent mînuind bastonul ca o floretă, a găsit de cuviință, după chibzuiala lui postseculară, că e timpul să-și aștearnă loc de netulburată odihnă. A considerat probabil, uitîndu-se pentru ultima oară peste lume din Dumbrava lui de sculpturi, „unde stătea față-n față cu Eminescu sprijinit de-o daltă ca de-un sceptru”, că-i mai bine să-și încheie socotelile lumești și avînd drept cheie pentru porțile veșniciei „Crucea Patriarhală”, pe care-a purtat-o la rever cu bună și dreaptă cuviință, să pătrundă, îmbiat de nemăsurata-i credință, pe tărîmul neclintirii perpetue. Maestrul care-a descoperit formula întemeierii unei lumi, o lume proprie cu lujeri care-nfloreau cu chipuri prelungi de femei și himere, artistul care cioplind din daltă făptură o-nsuflețea apoi mîngîind-o și suflînd aburul vieții asupra ei, a plecat dintre noi simțind probabil că acum a venit momentul („În cer s-ajunge dintr-un salt / Sau nu s-ajunge-n veci de veci”, scria Macedonski). Pentru că altfel e greu de explicat plecarea celui care spunea: „Mă gîndesc adesea că e prea frumoasă viața ca să mă retrag!”. Dar putem noi oare să pătrundem gîndirea și înțelepciunea lui seculară? Nu ne rămîne decît, făcînd reverența care se cuvine, să acceptăm această trecere ca fiind voia maestrului care s-a contopit cu veacul pentru că prin cele două aniversări postcentenare el a trecut proba nemuririi. Și-apoi cît să ne tot învețe acest lucru? O fi avut și el o răbdare. Maestrul a plecat în mod sigur neînfricat și senin pentru că știa că lucrurile de care ne temem ni s-au întîmplat deja în viață. Iar viața, așa cum spunea el, i-a plăcut. I-a plăcut „neastîmpărul spațiului” căruia i-a „dăruit unitate” și i-a „strecurat înțelesuri” și și-a spus că dacă lucrările sale („doar cîteva”, scria el în modesta-i mulțumire) „vor rezista să facă față aprecierii severe și implacabile a viitorului…atunci liniștea de dincolo de mormînt îmi va șopti că nu am trăit degeaba”. În profundă și abisală liniște te vei odihni maestre!