Acrivie, pogorământ și discernământ

Avva Euprepios „odată, fiind jefuit, le-a dat hoților ajutor. Aceștia i-au înșfăcat tot ce-au găsit în chilie, dar au uitat acolo toiagul unuia dintre dânșii, iar avva Euprepios, văzându-l, s-a întristat. L-a luat și a alergat după ei, vrând să li-l dea înapoi. Dar ei nu l-au luat, de frică să nu li se întâmple ceva. Atunci bătrânul, întâlnind câțiva drumeți care aveau același drum, i-a rugat să ia toiagul și să-l dea hoților înapoi“. Iar avva Euprepios nu este singurul din Patericul egiptean căruia nicidecum nu-i pasă de averea sa, ci este bucuros să o lase în mâinile celui care vrea să îl jefuiască. Despre avva Macarie Egipteanul ni se povestesc chiar două astfel de întâmplări. Iat-o pe prima dintre ele: „Avva Macarie, pe când trăia în Egipt, a dat peste un om care-i fura lucrurile trebuincioase cu ajutorul unui animal de povară. A venit ca un străin la hoț, l-a ajutat să încarce animalul și l-a însoțit, zicând cu multă stăpânire de sine: «N-am adus nimic în lume, este limpede că nici nu putem scoate nimic din lume. Domnul a dat și s-a întâmplat cum a vrut El. Domnul fie binecuvântat în toate»“.
În lumea noastră obsedată de control și proprietate, astfel de povestiri sunt curat scandal. Cele două pe care le-am citat mai devreme nu sunt însă singulare. În numeroase cazuri bătrânii puneau deasupra bunurilor materiale (chiar cele de strictă necesitate) persoana aproapelui care îi jefuia, ca o aplicare practică a poruncii Mântuitorului de a-ți iubi vrăjmașul. Indulgența Părinților față de cei care le produceau neajunsuri personale nu trebuie văzută ca o desconsiderare a poruncii biblice de a nu fura ori o justificare a răutății. Avva Daniel povestește despre avva Arsenie că era cu totul intransigent în privința furtului, pentru că rănește sufletul hoțului și îi tulbură pe cei care trăiesc cu el. Pentru a putea înțelege aceste relatări divergente și atitudini contradictorii privind furtul, e nevoie să ne familiarizăm cu câteva principii ale viețuirii Părinților din pustie și, implicit, ale vieții creștine. În cazul nostru, în afară de faptul că Părinții cinsteau oamenii, chipuri ale lui Dumnezeu, mai mult decât lucrurile neînsuflețite, e nevoie să ne oprim puțin asupra acriviei, pogorământului și discernământului. Acrivia înseamnă aplicarea în literă a normei, pogorământul este aplicarea normei cu multă flexibilitate, personalizat, în funcție de nevoile sufletești ale fratelui. Discernământul, acea înțelepciune asistată de Duhul Sfânt și șlefuită în asceză, este „instrumentul“ cu care se judecă aplicarea normei: acrivie sau pogorământ? Și tot discernământul este cel care dictează limitele între care se poate forța norma, de dragul persoanei. Ca regulă generală, se observă că în comunitate, în public normele sunt puternice, iar acrivia este pe primul loc. Motivul este simplu: nu poți fi îngăduitor cu ceva ce nu te afectează direct pe tine, ci doar pe celălalt. La nivelul relațiilor personale, pe primul loc se găsesc îngăduința, înțelegerea, dragostea vie față de aproapele manifestată în orice context. Tocmai de aceea avva Arsenie este intransigent cu cel care furând afectează întreaga obște, iar bătrânii Euprepios și Macarie sunt mai mult decât îngăduitori cu cei care-i jefuiesc, pentru că: „N-am adus nimic în lume, este limpede că nici nu putem scoate nimic din lume. Domnul a dat și s-a întâmplat cum a vrut El. Domnul fie binecuvântat în toate“. Și mai mult, o asemenea detașare față de bunurile materiale se dovedește mântuitoare pentru cel care o practică, dar de multe ori și pentru hoți, a căror inimă se înmoaie și se pocăiesc.
(Paul Siladi)