Pe vremea când găinile lui Cristoiu nășteau pui vii, am citit în Evenimentul zilei, dar și în Ziua, o tulburătoare veste potrivit căreia Eminescu a avut o fiică, Valeria, născută de (cine altcineva?) Veronica Micle și concepută în taină, la Mănăstirea Văratec. Nu i s-au găsit urmele (dar nici vreun certificat de naștere a fetei ori vreun înscris în condicile bisericii) fiindcă „i-a fost sălbatic devastat cavoul de comuniști” (?!) care „au încercat din răsputeri să șteargă orice urmă” a misterioasei fiice din flori, inexplicabil ignorată de eminescologi. Ce tâmpenie!
Articolul cu pricina era datorat tânărului gazetar ieșean C.D., care, pare-se, nu s-a avut prea bine cu școala. Combătea însă vehement, dispus să treacă în contul „comuniștilor” până și eclipsele de lună – așa era „trendul” pe atunci, în primii ani de după 1989. Ce motiv să fi existat pentru a „șterge orice urmă”, când tot ce-i legat de viețuirea lui Eminescu, românii din orice orânduire au păstrat și păstrează cu adevărată religiozitate?
În anul de grație 2015, altă bombă de presă: Eminescu ar fi avut și un fiu „natural” – după cum scria o gazetă din Botoșani. Cum se vede, poetul nu-i lăsat cu nici un chip să-și doarmă „somnul lin”! Potrivit lui Cosmin Zamfirache (?) și Cristian Petru Bălan: neîndoielnic, Eminescu este iarăși tată! Geaba au trudit un veac și mai bine eminescologii autentici, care au studiat rând cu rând tot ce s-a scris în fila documentului și-n pagina tipărită, spre a reconstitui în amănunt biografia poetului național, iată că Zamfirache pune cu nonșalanță în circulație alte bizare zvonuri și aproximații. Iar Eminescu n-are cum să se mai apere, așa că elucubrațiile apar nestingherite una după cealaltă.
La mare nevoie, pot fi interpretate și ca semn de prețuire, prezența poetului păstrându-se astfel mai vie în conștiința nației, numai că decât contribuții-petardă de istorie literară, mai bine lipsă! Autorii descoperirilor de senzație simt nevoia să-și ia ca aliați autorități în domeniu: pentru a face plauzibilă nașterea secretă de la Văratec, gazetarul ce semna în Evenimentul zilei și-l aduce în sprijin pe eminescologul Mihai Drăgan. Mihai Drăgan a murit demult și nimeni nu l-a auzit vreodată pe îngrijitorul Colecției Eminesciana pomenind de asemenea parascovenie.
În fapt, Veronica Micle chiar a avut o fiică Valeria, numai că tată era legiuitul soț Ștefan Micle. Să-i fi dat același prenume unei alte fete, precum Andruță Ceaușescu, care a avut doi fii Nicolae? I-auzi aiureală: Specialiștii spun că Eminescu nu și-a lăsat de izbeliște fiica, iar istoricii ieșeni și lingviștii confirmă. Valeria a fost un personaj cunoscut în epocă: a studiat Conservatorul la București și a cântat la Paris, în compania Elenei Teodorini. Incultura enciclopedică a gazetarului este evidentă: dacă punea mâna pe carte, afla lesne toate aceste amănunte…
Tot gazetele ne aduc încă o târzie „noutate”: Veronica a mai fost însărcinată cu Eminescu, dar copilul s-a născut mort (unde, când?). Vasăzică, o femeie atât de bine cunoscută și de prezentă în „lumea bună” a Iașilor a purtat două sarcini secrete până la soroc ori aproape de soroc, fără să afle nimeni? Cine s-o creadă?
Cât despre feciorul (altul!) ce i l-ar fi născut poetului Ileana, fiica morarului din Cucorăni (sat apropiat Ipoteștilor), nu stă în picioare barem unul dintre argumentele menite să credibilizeze basna. Cică întreținerea băiatului s-ar fi aflat în sarcina Căminarului Eminovici, „printr-o înțelegere secretă între cele două părți”. Așa de secretă, că n-a auzit de ea nimeni, niciodată! Mai credibile se doresc amănuntele ce ar atesta o fizionomie asemănătoare cu aceea a bănuitului tată: „semăna destul de bine la ochi, la frunte și la buze cu poetul”. Cu astfel de dovezi îl putem include printre descendenții lui Eminescu și pe Miron Cozma!
Pour la bonne bouche, o ultimă trăsnaie, și cea mai moțată (postată pe net mai întâi de Ovidiu Eftimie, Cartierul general). Mă aflu printre eroi: se zice că posed mari merite (de care n-am avut niciodată știință!), întrucât în filmul Un bulgăre de humă am reușit „să fac unul dintre cele mai cutezătoare gesturi din cinematografia românească, neegalat de niciun avort (n.m.: aluzie la Mungiu) sau film cu noroi al lui Pintilie. Nu că (MRI – n.m.) doar a prezentat primul film de dragoste între doi bărbați, dar a avut și curajul ca, în plin comunism, să facă primul și, probabil, ultimul film care tratează povestea de dragoste” trăită de Eminescu și Creangă. „E adorabil că (scenaristul și regizorul, n.m.) au reușit să facă un film despre dragostea între doi bărbați în perioada aia sinistră din istoria României.”
Cu o și mai vehementă… apreciere mă cadorisește dl Dan Alexe, ce are în CV cartea Dacopatia și alte rătăciri omenești, apărută, culmea, la „Humanitas”! Argumentul esențial în sprijinul homosexualității „cuplului” Eminescu-Creangă: filmul se intitulează Un bulgăre de humă, iar „humă” și „homo” „sunt, etimologic, același termen”. Limpede, nu? Argumente în plus: când Eminescu își aprinde o țigară, „o fumează cu gesturi feminine de homosexual pasiv, deși dominator intelectual, iar Creangă mai că îl posedă pe la spate” (!!), cei doi eroi „se privesc cu pasiunea a doi îndrăgostiți definitiv”. Declarația lui Creangă, după plecarea lui Eminescu la București, „asta-i boală fără leac!”, se referea, ziceam eu în film, la epilepsie, dar dl Alexe o trece în contul unei… „boli de amor homo”. Spusele humuleșteanului „în fiecare seară te-am așteptat cu mămăligă caldă” nu-s altceva decât un trădător reproș erotic adresat adoratului. Îmbrățișarea din gară în momentul plecării definitive din urbe a poetului are clare conotații sexuale… ș.a.m.d. (dacă cineva-i interesat, află din belșug texte pe net).
Celălalt combatant, Ovidiu Eftimie, înșiră argumentele sale, considerând invitația lui Creangă „Du-te Mihai, du-te că ai unde să te întorci, în împărăția lui Creangă din ținut luminat al Țicăului cel veșnic”… „una dintre cele mai gay declarații de dragoste din istorie” (!!). O fi în codul LGBT, la care n-am acces, mie unul mi se pare o simplă și temeinică manifestare a prieteniei profunde și de admirat ce a luminat pilduitoarea relație umană Eminescu-Creangă, cu atât de fericită rodire în planul spiritualității românești. Altfel, privind isprăvile internetului, n-ai a spune altceva decât că „mare e grădina lui Dumnezeu”.
