A fi sărac cu duhul

Prima „condiție” pe care o cere Mântuitorul Hristos pentru dobândirea bucuriei veșnice întru El este sărăcia cu duhul. Aceasta a reprezentat piatră de poticnire pentru multe minți, ceea ce a făcut să se creadă că Hristos cere celor care cred în el să fie săraci cu mintea, adică, pur și simplu proști. Ori tocmai aici stă sărăcia minții în înțelegerea precară, lipsită de autenticitate, a cuvintelor lui Hristos. Punând această stare ca o condiție pentru dobândirea mântuirii, Hristos descoperă deodată sensuri adânci, deosebite și nebănuite ale sărăciei cu duhul. Sărăcia cu duhul este înțeleasă foarte frumos de părintele Galeriu ca „sărăcie conștientă de sine în fața nesfârșitei bogății a lui Dumnezeu și a creației”.
Și mai spunea părintele Galeriu continuând tâlcuirea, că în această sărăcie omul este de fapt conștient că nu are de oferit lui Dumnezeu decât păcatele sale. Omul, în relația sa cu Dumnezeu nu poate decât să recunoască smerit că primește „din plinătatea Lui, har peste har” oferind în neputința sa, spre curățire, un suflet plin de păcate. Un alt sens pe care îl aduce la suprafață părintele, plecând de la tâlcuirile Sfinților Părinți, este smerenia. Numai omul smerit, lipsit de slavă deșartă, poate să își supună voința lui Dumnezeu pentru ca El, așa cum știe, să îi ofere mântuirea ca dar sacru de neprețuit. „Așa au înțeles Sfinții Părinți această Fericire. Sfântul Grigorie de Nyssa spune: ««Mie mi se pare că Cuvântul a numit sărăcia duhului smerita cugetare de bunăvoie»» …La fel Sfântul Ioan Gură de Aur înțelege pe: ««săracii cu duhul drept cei smeriți de bună voie, adică lipsiți de trufia minții și de nemăsurata iubire de sine, păcat prin care s-au pierdut îngerii cei răi și primii oameni”.
Transcenderea spațiului și a timpului prin …smerenie Părintele Galeriu tâlcuiește „Muntele Fericirilor” urcând treaptă cu treaptă spre restabilirea ontologică a chipului știrbit prin păcat și prin îndepărtarea de Dumnezeu. Ar fi prea mult să trecem prin fiecare fericire și nu este aici locul, însă trebuie spus că fiecare fericire are un înțeles adânc, iar Hristos urcă prin fericiri către unica fericire, pornind de la sărăcia cu duhul. De ce este nevoie să fi smerit pentru a te mântui? În primul rând pentru că nu poți primi altfel darurile dumnezeiești decât recunoscând că nu poți decât să primești. „Ce ai tu pe care să nu-l fi primit? Iar dacă l-ai primit, de ce te fălești ca și cum nu l-ai fi primit?” Tot binele pe care îl avem este un dar dumnezeiesc și cel care recunoaște acest dar ca pe o binecuvântare își oferă viața ca dar, în chip euharistic lui Dumnezeu.
Indiscutabil, smerenia este o virtute esențială, iar actualitatea ei este incontestabilă. Dacă smerenia autentică în duhul lui Hristos ar „birui” mințile noastre în mod sigur altfel ar fi tratați cei de lângă noi. Însă, m-am oprit asupra primei fericiri și pentru că pornind de la aceasta se poate face o legătură frumoasă cu alte două realități duhovnicești dragi părintelui: cununia făpturii umane cu Creatorul și vederea luminii dumenzeiești prin transcenderea luminii fizice și a celei raționale.