sâmbătă, 11 apr 2020 - Anul XXV, nr. 85 (7390)
ANUNŢURI ONLINE:
Acum: 0°C.
La noapte: °C. Meteo
Anunţuri OnlineMonitorulTVAlbum Foto
HoroscopRedacţiaPublicitate
Curs valutar euroEUR:Tendinta4,9211 lei
Curs valutar dolar americanUSD:Tendinta4,6615 lei
Newsletter Monitorul de Suceava RSS Monitorul de Suceava Monitorul de Suceava pe YouTube Monitorul de Suceava pe Twitter Monitorul de Suceava pe Facebook
Shopping City Suceava
Printeaza articolulPrintează articolul |  Trimite prin e-mailTrimite e-mail |   1 imagine |   ø fişiere video

Viața

Dumitru Teodorescu, de la dragostea pentru chineză, la învățământ și jurnalism

Sâmbătă, 11 Aprilie 2020 (11:00:00)de
(citeşte alte articole de la acelaşi autor)

 

Dumitru Teodorescu, unul dintre cei mai apreciați oameni din media suceveană, s-a stins din viață vineri după-amiază, pe 10 aprilie. Un om deosebit, un suflet mare, a cărui trecere în eternitate încercăm să o punctăm pe măsura personalității lui, prin publicarea unui interviu realizat în urmă cu 20 de ani. Dumnezeu să îl odihnească în pace!

 

Pentru mulți dintre noi, în special cei mai tineri, Dumitru Teodorescu este sinonim cu „Crai Nou” sau cu fostul „Zori Noi”. Pentru cei mai în vârstă, Dumitru Teodorescu înseamnă omul care a reușit să urce rapid într-o redacție foarte pretențioasă, să se facă apreciat, pe merit, de cei care slujeau de o viață singurul cotidian din județ. La ora actuală, Dumitru Teodorescu este directorul celui mai vechi ziar din Suceava, „Crai Nou”, un ziar care și-a schimbat de mai multe ori fața, în bine, în ultimii ani. Dincolo de această funcție, el este și un om de la care ai ce învăța. Ca jurnalist, dar și ca om care te pregătești să iei viața în piept.


 
„Am fost favorizat de soartă”
 
După 1990, numărul ziarelor și, implicit, al ziariștilor, a crescut mai ceva ca inflația. Puțini mai sunt, cel puțin la noi în județ, oameni care au lucrat activ, zeci de ani, în presa de dinainte de Revoluție și după aceea. Unul dintre aceștia este Dumitru Teodorescu, directorul cotidianului „Crai Nou”, de la care am aflat nu doar ceea ce însemna a fi ziarist pe vremea lui Ceaușescu, dar și ce le lipsește unor ziare sau jurnaliști de astăzi.


 
Admitere la limba chineză și 20 de zile în învățământ
 
-         Domnule Teodorescu, în primul rând, de când faceți presă?
-         Am să aleg două momente. Unul, dacă mă refer la presa literară, pe care am început-o, pot spune, din liceu. „Ștefan cel Mare” avea revista „Sinteze” și acolo am publicat proză și recenzii. Dar debutul meu a fost cu „Două trupuri albe”, în „Zori Noi”, pe vremea când pagina culturală era păstorită de bădia George Sidorovici. A avut loc atunci și o controversă destul de aprinsă între el și Beldeanu. Beldeanu vedea în mine un mânuitor de condei mai apropiat de modelul de a face proză, pe când bădia vedea în mine un tip care se trage din spița lui Voiculescu.
-         Și care avea dreptate?
-         Cred că amândoi, pentru că în proza pe care o scriu, vena asta care vine din Voiculescu răzbate de foarte multe ori. În presa pe care o înțelegem noi în mod curent am debutat în 1972. Apoi, o vreme la „Zori Noi”, la „Scânteia Tineretului”, iar în literatură, la revistele „Albina”…
-         Până să ajungem la acest momente, voiam să vă întreb ce v-a determinat să o luați pe acest drum. Ați menționat Liceul „Ștefan cel Mare”, deci ați absolvit acest prestigios liceu?
-         Da.
-         În ce an v-ați născut?
-         În 1950, în Zvoriștea.
-         După liceu, ce a urmat?
-         Am dat la chineză, în 1969, și nu am reușit.
-         De ce la chineză? Vă plăcea această limbă?
-         Este o poveste interesantă și sper să o bucure pe doamna profesoară Leomiza ceea ce spun acum. Ea a fost cea care m-a împins către chineză, în clasa a XII – a. Am fost prima generație cu 12 clase. Zicea că ar fi o șansă pentru mine. Am fost un pic favorit al profesoarei noastre, al temutei profesoare Leomiza, care avea foarte mare influență asupra mea. Literatura, însă, împingerea către cărți, către acest spectru al existenței, se datorează profesorului meu de română de la Zvoriștea, care a dat generații foarte bune la limba română. Pus pe pista aceasta, m-am dus mai departe apoi, în liceu și în continuare. Am dat examen la Suceava, la filologie, am zis că în primul an plec, dar, după aceea, am făcut o figură de tip foarte bine cotat acolo și am rămas. Am terminat facultatea, am fost 20 de zile în învățământ, apoi la Casa Culturii din Rădăuți, ca metodist, iar de acolo am plecat în armată. După armată mi-am continuat studiile, la București.
-         În ce an ați terminat facultatea?
-         În 1972, iar în toamna acelui an am fost repartizat profesor la Hîntești, unde am stat 20 de zile.
-         De ce doar 20 de zile, nu vă plăcea la catedră?
-         Nu, sunt profesor și îmi place această meserie. Eu, așa cum am menționat, m-am născut la Zvoriștea, dar părinții locuiau la Hîntești. Aici am avut, însă, un conflict cu un fost coleg de bancă. A sărit cu cuțitul la mine și am spus că nu mai stau nici o secundă acolo. Au încercat părinții să mă convingă, dar nu au reușit. Și domnul Iordache, care a avut un mare rol în viața mea, era inspector la cultură, mi-a spus că are un post de metodist la Casa Culturii din Rădăuți. Fără să știe mama, mi-am făcut bagajele și am întins-o. Au fost ani grei la Rădăuți, până m-am pus pe picioare, dar Rădăuțiul reprezintă pentru mine un loc al maturizării.
-         Câți ani ați fost la Rădăuți?
-         Până în 1976, când m-au luat metodist la școli, iar din 1980, la „Zori Noi”.


 
Al doilea sindicat de presă din România
 
-         Deci, presa literară ați început-o cu mult înaintea activității la „Zori Noi”?
-         Da, cu articole pe anumite teme, dar, serios, profund, cu „Zori Noi”.
-         Să ne oprim puțin la ceea ce ați scris în presa literară, până la a ajunge la „Zori Noi”.
-         În primul rând, scriam proză, istorie literară, dar în măsură mai mică și reportaje, foarte multe reportaje. Și la „Convorbiri Literare” și la „Tribuna”. După aceea, am început să colaborez destul de intens cu „Zori Noi”, în sensul care îl înțelegem astăzi prin presă. Lui Paranici i-a plăcut și a vrut să mă ia din 1978. Eu nu am stat decât doi ani la UTC, că era insuportabil acolo, plecase Hanganu, care era un tip mult mai destupat.
-         Și la UTC ce făceați?
-         Eram metodist la școli.
-         Și supravegheați școlile?
-         Nu, pur și simplu monitorizam taberele, excursiile. În 1978 a vrut să mă ia domnul Paranici, dar s-a opus defunctul Panaitiu, pe care am avut odată curajul să-l înfrunt și nu m-a iertat toată viața.
-         Deci, în 1980, ați ajuns la „Zori Nori”…
-         Da. Am fost, pot spune, favorizat de soartă. Nu știu dacă era vorba de calitatea scrisului, deși asta conta, în primul rând, dar am reușit să mă impun. Aproape pe neștiute am ajuns șef de secție și am fost multă vreme lider de sindicat. Am fost și în timpul evenimentelor din decembrie 1989. Cred că este al doilea sindicat din presă creat în România, după cel de la „Astra Bănățeană”. Noi l-am creat în 27 decembrie 1989, pentru că existau niște presiuni asupra noastră. Și, culmea culmilor, presiunile nu veneau dinspre oameni care aveau de înjurat „Zori Noi” pentru eventualele nereguli care li s-ar fi imputat, ci chiar de la foștii noștri colaboratori. Oameni care veneau, își puneau singuri pe masă cântarea, poezia, reportajul pentru marele conducător sau marea conducătoare, iar după aceea au descoperit că au făcut opoziție. Noi eram, putem spune, mercenari, eram plătiți pentru a face asta. Ei veneau de bună voie. Au făcut figuri de revoluționari oameni care, dacă cineva ar răsfoi astăzi colecția „Zori Noi”, ar vedea că erau foarte „săritori” cu materiale, mai ales în momentele în momentele festive, marile conferințe ale țării.
-         Și ei vă reproșau dvs. că erați comuniști?
-         Da. Cum să-ți spun, este foarte greu să nu înțelegi un lucru esențial. Noi, pe 22 decembrie 1989, până la ora 17:00, am scos un ziar. La ora 17:00, ne-am adunat și ne-am întrebat ce facem? Paranici a spus: „Întoarcem armele”. Cine nu vrea, este liber să plece. Nu a plecat nimeni, iar până noaptea am făcut alt ziar, care se chema „Suceava”, nu am găsit alt nume atunci. Vă amintiți zilele acelea fierbinți, 22 – 23 decembrie 1989. Până a-l prinde pe Ceaușescu, se putea întâmpla orice. Toți cei care făceau în acele zile salturi pe sub zidurile redacției, dacă s-ar fi întors Ceaușescu, ar fi spus că ei au fost mereu de partea lui. Dar pe noi ne împușca, fără discuții. Eu nu spun că a fost un act de formidabil eroism, deși pentru noi a fost un act de eroism, pentru că cine a lucrat într-o redacție de ziar știe câtă fantastică energie umană se pierdea numai încercând să reziști mârșăviei. Să scrii cu mânuța ta 7.000 kg la hectar și să știi că în comuna respectivă nu s-au obținut mai mult de 2.000 de kg la hectar.
-         Erați obligați să scrieți așa?
-         Da, sigur că da, nu exista joacă. Nu puteai spune nu. Să vă dau un exemplu la ce te puteai aștepta atunci. Într-o noapte, eram de serviciu la ziar, în noiembrie 1989, perioada aceea tulbure, când au fost două plenare, când se vorbea despre încercarea Elenei Ceaușescu de a încerca un puci împotriva lui Nicolae Ceaușescu. Până la ora 18:00 am făcut un ziar, iar apoi am primit o cuvântare a lui Ceaușescu, în care se dădea extrem de dur la profesorii de chimie, deci la anturajul ei. A trebuit să reculegem totul și până la 2:00 am reușit să intrăm cu ziarul pe rotativă. La 7:00, când am ajuns acasă, am primit telefon să vin, că sunt probleme. Ce se întâmplase? În pagina 3, era celebra casetă cu „se scandează, se aplaudă” și altele. În această casetă a apărut un rând din cuvântare, care nu a avut nici o conotație, nu făcea nici o conexiune, nu putea fi interpretat nicicum. Și cine a văzut gafa? Chiar instructorul CC al PCR cu probleme ideologice pe județ. Scandal mare. Săracul Nicu Groza, și el a pățit ceva în genul acesta. I s-a mutat din pagina 4, unde existau informații externe, în pagina 1, unde erau și informații economice. Și i-a scos un rând din pagina 4 și l-a dus în pagina 1 și a ieșit cam așa: „7.000 de metri cubi s-au livrat”, acesta era rândul lui, după care urma „membrului CC al PCR din …”. Ce scandal a ieșit... Dar, în presa dinainte, se știe, au fost oameni care s-au sinucis, nu au mai rezistat. Ți se imputa tirajul, care însemna, la vremea aceea, cam 30.000 de lei, adică jumătate de Dacie. Plus libertatea.
-         Să revenim la dimineața aceea…
-         Din fericire, și securistul a spus că nu sunt conexiuni și este vorba despre pura întâmplare. Am și dovedit că nu sunt vinovat, am căutat șpalțurile, prin coșuri. Dar paginatorul a luat vot de blam.


 
 „Ne trezeam la 5 dimineața, să vedem cu mulg țăranii vacile”
 
-         Și cum era această muncă sub presiune, când știai că pentru fiecare greșeală, chiar măruntă, poți să-ți pierzi libertatea?
-         Era stresant, dar sunt articole de care sunt mândru că le-am scris la vremea respectivă. Spre exemplu, am avut un serial de articole despre poluarea văilor principalelor râuri ale județului, Bistrița, Dorna, Moldova, Siret, Suceava. La un moment dat, a sărit primul secretar și, mai ales, secretarul pe probleme cu cultura, care m-au întrebat ce vreau să demonstrez, că în comunism este numai mârșăvie și poluare? Nu, era realitatea. Sau, mai erau acele cumplite treziri la 5 dimineață, să vedem cu mulg țăranii vacile la Cajvana și pe care îi acuzam, îmi este rușine de ce spun acum, dar asta este, deci în acuzam că nu au gălețile spălate, că nu au tifon, că nu au halate, când ei nu aveau ce da la animale, nu aveau ce mulge. A fost o perioadă, pe vremea lui Stoica, cumplită, absolut cumplită.
-         Să rămânem la momentele mai puțin plăcute. Țin minte că atunci, după Revoluție, se vorbea despre un puci, despre oameni care au venit și au încercat să preia redacția.
-         Da, au venit. Într-un fel, datorăm totul, ponderarea ăstora, profesorului Iacobescu și domnului Catargiu. Pe de altă parte, ne-am oțărât și noi. Când am făcut sindicatul, pe 27 decembrie, am spus că cine mai calcă în redacția asta cu alte intenții decât prietenești, i se taie capul. Așa am spus, iar Georgică Damian mă întreba dacă am secure. Au fost, au venit unii „prieteni”, studenți, unul chiar acum, un mare revoluționar, care a stat în cearșaf până s-au lămurit pe deplin lucrurile și s-au dovedit sigure. Ne-a acuzat că suntem PDSR-iști. Nu știu dacă suntem PDSR – iști. Eu zic că nu. Cine citește cu atenție, vede care ziar este astăzi PDSR – ist.
-         Ați spus că ați făcut multe reportaje, chiar înainte de a veni la „Zori Noi”. V-au plăcut în mod special reportajele?
-         Da, pentru că aici se putea cânta la două mâini. Una era vocația de observator, documentarist, constructor, iar pe de cealaltă parte, era și mâna scriitorului, a omului căruia îi place să se joace cu cuvântul. Reportajul îți dă voie să faci aceste lucruri. Am publicat un reportaj în „Tribuna”, la Cluj, despre oieritul la Stulpicani. A fost extraordinar, teribil de frumos, să mergi pe urmele Vitoriei, să descoperi omul, cu temerile, cu ezitările. Într-un reportaj puteai să spui și altfel lucrurile, să mai strecori câte o înțepătură, într-un mod puțin mai ascuns, poate chiar sub formă de glumă. Reportajul dădea altă libertate și valorifica ambele valențe ale individului care punea mâna pe pix. M-am învățat mai greu cu articolul economic, sec. Încet, încet, am învățat să scriu foarte exact, pentru că una dintre teribile lecții pe care le-am primit la „Zori Noi” este exactitatea până la sânge deoarece, în caz contrar, te executau fără să clipești.
-         V-am văzut în fotografiile dvs. stând de vorbă cu mulți țărani. Vă pasionau subiectele satului românesc?
-         Da, pentru că, îmi dădeau și mai multă libertate, dar și interlocutorii erau mai savuroși. Era un anume răsfăț. Spre exemplu, făceam Valea Sucevei, de la Straja, eram cu fotograful, Toader Poleac, și îmi aduc aminte că valea arăta jalnic în acea zonă și am avut parte de un comentariu extrem de frumos al unui localnic. Pus între ghilimele, erau acolo cel puțin cinci „gloanțe” care plecau spre ținte foarte precise. Nu puteam să spun așa de frumos cum spusese el. Erau oameni care, prin pilde, prin povești, prin snoave, știau să atingă bube, bube, și chiar să le spargă. Pentru că apoi se auzeau discuții: „Chiar așa?”


 
„Cum își permit ăștia să scrie ce vor? Unde se trezesc ei?”
 
-         Revenind la vremurile de dinainte de 1989. Erau mai puține ziare, mai puțini ziariști. Era ziaristul mai bine văzut, mai apreciat?
-         Nu, erau oameni de mâna a treia. Vă dau un exemplu. Exista un bufet al partidului, la care nouă ne era interzis să mergem.
-         Dar, la sate, ziaristul era privit cu mult respect.
-         Da așa este. Numai să nu fi fost Victor Micu, Dumnezeu să-l ierte, că el scria despre un domeniu foarte sensibil, cel al delicvenței. Se crease în jurul lui un folclor destul de nefavorabil lui. Dar, Victor Micu a fost un om extraordinar și foarte puțin din ceea ce și azi se vorbește, negativ, despre el este adevărat.
-         Era o sărbătoare când un ziarist mergea într-un sat.
-         Da, dar depindea și cu ce subiect mergeai. Când te trimitea să faci o anchetă și să vii să spui că s-a cules foarte bine porumbul, iar tu constatai că oamenii înghețau de frig…. Realitatea era una, iar ceea ce trebuia să apară era cu totul altceva.
-         Dar nu exista o reacție adversă, din partea oamenilor de la țară, după ce se scria astfel?
-         Ba da. De aceea spun că nu întotdeauna erai primit bine. Ți se spunea, de multe ori, foarte direct: „Mata nu ai fost acolo când ai scris?”. Întreb și eu: palmă mai dură ca asta poți primi?
-         Spuneați că după revoluție, imediat, ziarul s-a numit „Suceava”.
-         Da, pentru după zile.
-         Și apoi?
-         Au venit studenții, în frunte cu Mihai Pînzaru Pim, la început cu intenții ceva mai războinice, dar, oricum, gestul era motivat, trebuie să recunoaștem. Pentru că acela nu era titlu de ziar. După cum, trebuie să recunoaștem, nici acesta nu este titlu de ziar, este titlu de operetă. Dar, de acum este al nostru și îl apărăm.
-         Ce a urmat la „Crai Noi” în perioada de după Revoluție?
-         Aici a fost o situație aparte. Eu am rămas lider de sindicat și vreo 5 ani după Revoluție. Noi am avut, însă, un șef foarte înțelept, domnul Paranici. I se putea, poate, reproșa o anumită lentoare în a lua decizii importante. Dar cred că și asta era foarte bine, pentru că, uneori, poți să te înfierbânți și să nu aștepți un moment mai prielnic, când poți judeca mai limpede. Ca dovadă că a fost iubit este faptul că la data când mi-a predat ștafeta, în 1998, rămăsese singurul redactor-șef al unui ziar care a existat și înainte de 1989. Și la noi au fost încercări de puciuri, unul abil, condus de un fost primar și președinte de consiliu județean, nu-l numesc, dar și un lider de partid mai încerca diverse mașinațiuni. La noi, consiliul de administrație era numit de Consiliul Județean Suceava, pentru că aparțineam, teoretic, de patrimoniul lor. Au încercat să introducă oameni care să lovească în conducere, să decapiteze și să pună oamenii lor. A fost o ședință de consiliu extrem de dură, eram în concediu, am venit la serviciu și, cu reportofonul în față, am participat la acea ședință. Mi-aduc aminte că un cetățean de la Dorna, nu mai știu cum îl cheamă, nici nu merită să-i țin minte numele, a întrebat: „Cum își permit ăștia să scrie ce vor? Unde se trezesc ei?” Am fost, însă, unul dintre campionii ideii de privatizare și am început să-l pisăm pe Paranici, pe îndelete. A ezitat, apoi și-a dat seama că asta este scăparea, pentru a nu mai fi sub puterea Prefecturii. O vreme am fost chiar ai Prefecturii, pentru că nu mai căpătam hârtie astfel. Și am zis că stăm așa, cu Prefectura, dar la prima posibilitate de privatizare, am întins-o. Iar asta a fost în 1993. Am fost a doua societate din Suceava privatizată după metoda MEBO.
-         Și nu au existat presiuni din partea puterii?
-         Nu, pentru că noi lămuriserăm lucrurile cu ei. Am spus că dacă se întâmplă cum au plănuit și cineva din consiliu de administrație va lua măsuri împotriva noastră, caseta de la acea ședință de publică, integral. Nu le-a plăcut. Și acum acea casetă.


 
  „Ziaristul trebuie să-și cunoască foarte bine puterea, dar și limitele ei”
 
-         Deci, din 1992, ați lucrat pentru prima dată la un ziar care nu mai ținea de putere…
-         Bine, dar el nu a mai ținut de putere nici după 1990. Putem spune că erau doar anumite servituți, vezi Prefectura, care-și băga nasul, uneori cam dur, prin domnul Băncescu. O vreme am fost chiar la Prefectură cu sediul, iar domnul Băncescu ne cultiva foarte tare. Cum să spun, eu respect condeiul fostului coleg al multora dintre foștii ziariști de la „Zori Noi”, dar, uneori, simțeai în ceafă răsuflarea puternicului. Și am spus să plecăm de aici. Și ne-am mutat, pentru a evita orice suspiciune. Ne-am așezat greu în șa, dar acum lucrurile au intrat în normal, după ce am trecut și la noua tipografie. În rest, lumea vede și judecă. Eu am spus-o și am să o mai spun. Ziaristul este un meseriaș. Acest meseriaș trebuie să-și cunoască foarte bine puterea, dar și limitele ei. Dovedesc că pot fi judecătorul altora, atunci sunt și respectat, ca ziarist, dacă am călcat strâmb și sunt mai puțin merituos pentru a-i judeca pe alții, atunci trebuie să las locul altora și să plec. Nu ai voie să te joci cu asemenea chestii, pentru că te compromiți.
-         Dar compromiți chiar și ideea de presă, nu numai individul ca atare.
-         Exact. Ce să mai spun în ultima vreme de presa de la noi… În Germania, spre exemplu, presa se face după reguli extrem de stricte și de dure, iar cine a călcat cu stângul nu este iertat.
-         Există acolo, bănuiesc, și o anumită moralitate a celor care scriu despre alții…
-         Da, sigur, există. La noi, în starea de anormalitate specifică, stare care se perpetuează cu îndărătnicie, aproape că nici nu mai au importanță aceste aspecte, nici pentru cititor. Noi trebuie să tindem spre această moralitate. Au apărut copii, jos pălăria, am luat și noi câțiva pe lingă noi. Nu neapărat facultatea de jurnalistică de la „Ștefan Gheorghiu”, pe care eu nu am făcut-o, deci nu neapărat aceasta dădea ziariști țării. Nu neapărat facultatea de specialitate îți conferă talent. Aici, trebuie mai multe adunate. O cultură generală destul de largă, pentru a percepe fenomene, o știință a documentării, o știință a construcției, talent și limbă. Dacă le ai astea, poți să fi terminat orice. Însă, dacă ai intrat într-o redacție și îți asumi răspunderea să scrii pentru ea și pentru oameni, atunci trebuie să iei neapărat cărticica aceea, care se cheamă „Cod deontologic”, și să știi până unde poți întinde coarda, care îți sunt limitele, care îți sunt libertățile. Iar toate merg, pînă la urmă, spre un singur lucru: respectul pentru adevăr și pentru cititor. Dacă ai toate astea, poți să ai numai liceul. Uite, eu am un respect deosebit pentru Ion Drăgușanul, deși ne-am certat dur în unele momente ale vieții. Ion Drăgușanul nu are facultate. Dar, să fim cinstiți, când pune mâna pe pix, puțini dintre noi au talentul lui.
-         Când era mai bine ca ziarist? Nu mă refer la regimuri, ci din punctul de vedere al timpului.
-         Nici nu se poate compara. Trebuie să reții un lucru. Exista o presiune fantastică, spaima ca nu cumva o nuanță să atragă atenția securistului care se ocupa de ziar, sau a nu știu cărui activist. Această stare continuă de veghe, de pândă, anula bucuria aceea de a scrie. Astăzi, este cu totul altceva. Realmente, este formidabil. Ce înseamnă libertatea presei? Să-i dai omului posibilitatea să se exprime prin presă, iar jurnalistului să se exprime prin același mijloc, care se cheamă presa. Eu nu pot să-i spun lui Mugur Geu să nu scrie despre un subiect sau să scrie într-un anumit fel despre un subiect. Pentru că nu am fost acolo unde a fost el, nu m-am documentat, nu am în minte imaginea despre acel subiect. Nu-l pot opri. Este dreptul lui și este obligația mea să-i respect acest drept. A, că există o politică redacțională și poți discuta nuanțe, este cu totul altceva. Dar, și acestea, le discutăm împreună, nu mă apuc să tai. Aceasta este o libertate pe care nu o aveam înainte.
-         Care a fost cea mai mare bucurie ca ziarist?
-         Au fost mai multe. Poate o să râzi, dar, ca lider sindical, inițiasem un concurs la „Zori Noi”, în 1986 – 1987: de fapt, nu era invenția mea. Existase și înainte, eu doar în reactivasem. Câțiva dintre colegii noștri notau materialele săptămânii și, la urmă, se făcea un fel de clasament. Bucuria mea a fost că stăteam mereu bine în acel clasament. Eram printre ultimii veniți și respectul câștigat față de cei mai în vârstă, oameni extraordinari, pe care nu am să-i uit niciodată, era un fel de autorizare a meseriașului. În rest, știi cum e munca de ziarist, mari bucurii nu ai. Singura satisfacție este aceea când primești un telefon, deși rar îl primești, și să ți se spună, „Domnule, jos pălăria pentru ce ai scris”.
-         O ultimă întrebare: ce vă doriți, în viitor, ca ziarist, de la presă, de la viață?
-         Presa bucovineană a fost, dintotdeauna, echilibrată. Eu am avut prilejul să o răsfoiesc, pe îndelete, pentru că mi-am scris lucrarea de istorie literară. Mi-am dat seamă că presa bucovineană serioasă a cultivat trei dimensiuni foarte importante. Una ar fi moralitatea, din perspectiva comportamentului etic dar și al respectului pentru segmentul religios. A doua ar fi echilibrul, ceea ce însemnă documentare serioasă, din sursele pe care ți le impune practicarea meseriei, construcția materialelor, logică și, în final, acea concluzie pe care de multe ori ne ferim să o tragem, dar pe care o trage cititorul. În al treilea rând, ar fi vorba despre un anumit nivel cultural, mai ridicat decât în alte zone ale țării. Spuneam că sunt cititori care mor după senzațional, care trăiesc numai din asta. Sunt cititorii care provin din dezrădăcinații aceia, din una dintre cele mai mârșave lovituri date satului românesc, eliminarea vârfurilor medii, care puteau rămâne în sat și face lucruri bune, și aducerea lor și dezrădăcinarea în prăpastia orașului. Au ajuns să nu fie legați de nimic și să nu mai respecte nimic.
-         Iar satul și-a pierdut valorile…
-         Exact. Satul și-a pierdut, astfel, valorile medii și a pierdut foarte mult odată cu plecarea acestora. Deci, asta îmi doresc, să cultivăm aceste dimensiuni ale meseriei de ziarist. Sigur că nu poți elimina întâmplarea, trebuie să o consemnezi, dar nu aceasta să reprezinte mesajul esențial.
-         Spuneam că a fost ultima întrebare, dar ați menționat lucrarea de istorie literară.
-         Da. Este vorba despre un scriitor, Grigorovitza, pe care eu am încercat să-l reabilitez ca germanist, prim germanist al țării. Istoria literară românească a pus pe altcineva, eu am demonstrat cu argumente că el este omul care a impus, pentru prima dată, literatura și modelul german de învățământ în România. Este un scriitor absolut necunoscut, dar dacă facem abstracție de existența lui Creangă, mai că îl putem numi „Creangă al Bucovinei”.

 

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Dumitru Teodorescu, de la dragostea pentru chineză, la învățământ și jurnalism.
 Vizualizări articol: 3273 | 
Notează articolul: 
  • Nota curentă 5.00/5
  • 1
  • 2
  • 3
  • 4
  • 5
 | Nota curentă: 5.0 din 5 voturi
Dumitru Teodorescu, de la dragostea pentru chineză, la învățământ și jurnalism5.055

Facos Suceava
Comentarii

Monitorul de Suceava nu este responsabil juridic pentru conţinutul textelor de mai jos. Responsabilitatea pentru mesajele dumneavoastra vă revine în exclusivitate.


Timpul de 60 zile în care puteaţi posta comentarii pe marginea acestui articol a expirat.



RE-PAIR
Directia Generala Anticoruptie
Meniul ZILEI în restaurante sucevene

HaiHui prin Bucovina

Alte titluri din Ultima ora local

Ştiri video

Gala Top 10 Suceveni

Top Articole

Mersul trenurilor de călători

SONDAJE

Consideraţi Legea antifumat în spaţiile publice o măsură bună?

Da
Nu
Nu mă interesează

Fotografia zilei - fotografie@monitorulsv.ro

Fotografia zilei