Samarineanca și chemarea mântuitoare (Ioan 4, 5-42)

Dincolo de dimensiunea istorică a evenimentului și de ceea ce înseamnă el sub aspectul interculturalității, momentul de la fântâna lui Iacov are și o dimensiune perenă. Vorbește despre faptul că Hristos e Dumnezeul tuturor. Că nu discriminează între conaționalii săi și neamuri. Că îi cheamă pe toți. Nu privește cu aroganță, ori cu mândrie. Iubește pe toți și dă fiecăruia posibilitatea reabilitării morale. Precum a chemat pe femeia păcătoasă, căreia i-a deconspirat păcatele fără o jignească, ori să o umilească și a folosit puterea transformatoare a dragostei pentru a converti lăuntric pe cei din cetatea ei, ne cheamă și pe noi. Ne invită să gustăm apa cea vie.

Text și context

Episodul evocat în pericopa evanghelică de astăzi se petrece în Samaria. Provincia cu pricina era una ocolită de evrei. În decursul vremii, mai multe invazii își puseseră amprenta într-un mod nefericit asupra oamenilor locului. Aceștia își diluaseră nu doar identitatea națională, ci și pe cea confesională. Preluaseră de la neamurile cu care intraseră în contact elemente religioase, fapt pentru care evreii din celelalte provincii îi disprețuiau. Ba chiar solicitau practicarea unui ritual de curățire celor care se rătăceau prin acele meleaguri. Hristos, însă, nu se crampona în mărunțișuri.

Sihar

Adăstat în Sihar, un loc cu reverberații istorice aparte, lângă fântâna lui Iacov, El intră în dialog cu o femeie venită să scoată apă de acolo. Cere să I se dea să bea. O uimește prin felul direct și atitudinea nedescriminatorie pe care o afișează în relație cu aceasta. Femeia ține să semnaleze acest lucru: „Cum Tu, care eşti iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt femeie samarineancă? Pentru că iudeii nu au amestec cu samarinenii”, zice ea. Domnul îi răspunde prompt. Se folosește de prilej pentru a Se prezenta: „Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El, şi ţi-ar fi dat apă vie”. Schimbului de replici îi urmează un dialog în cadrul căruia Învățătorul vorbește despre apa cea vie și deconspiră preocupările de natură eshatologică ale interlocutoarei.

Îi vorbește despre nevoia închinării în duh și adevăr, îi deconspiră trecutul și prezentul fără a o jigni și o face să înțeleagă că cel care Îi stă înainte e aparte. Marcată de această întrevedere, femeia devine ulterior propovăduitoarea sa în rândurile concitadinilor din Sihar.

Ca urmare a mărturiei femeii, oamenii de acolo Îi vor cere să rămână la ei. Hristos va rămâne preț de două zile, aducând la credință pe mulți dintre cei de acolo. În plus, unii dintre cei care vor intra în dialog cu El vor mărturisi chiar că este Hristosul.

În loc de concluzii

Dincolo de dimensiunea istorică a evenimentului și de ceea ce înseamnă el sub aspectul interculturalității, momentul de la fântâna lui Iacov are și o dimensiune perenă. Vorbește despre faptul că Hristos e Dumnezeul tuturor. Că nu discriminează între conaționalii săi și neamuri. Că îi cheamă pe toți. Nu privește cu aroganță, ori cu mândrie. Iubește pe toți și dă fiecăruia posibilitatea reabilitării morale. Precum a chemat pe femeia păcătoasă, căreia i-a deconspirat păcatele fără o jignească, ori să o umilească și a folosit puterea transformatoare a dragostei pentru a converti lăuntric pe cei din cetatea ei, ne cheamă și pe noi. Ne invită să gustăm apa cea vie. Să descoperim izvorul cel pururea curgător al divinității. Să lăsăm apa harului să ne purifice inimile. Să ne abandonăm bucuriei întâlnirii cu Dânsul și să-I cerem, aidoma celor din cetatea Samariei, să rămână cu noi, spre a ne purifica sufletul de racilele păcatului. Și de-o vom face sinceri, vom simți și noi bucuria pe care a simțit-o femeia samarineancă. Îndrăzniți!  

Protosinghel Maxim Morariu, Doxologia.ro