Îndreptăţirea de sine caută vina numai în ceilalţi

Când sunt învinuiţi în chip nedrept, drepţii fie spun adevărul − că în împrejurarea aceea nu sunt vinovaţi, lucru prin care îi ajută pe învinuitorii lor să nu cadă în păcatul defăimării şi al osândirii −, sau, dacă nu sunt crezuţi, tac şi îşi pun nădejdea în Dumnezeu că îi va ocroti şi îndreptăţi. Drepţii nu nădăjduiesc în vreo dreptate a lor de vreun fel şi nu caută să o apere cu toate mijloacele, şi îngăduite şi neîngăduite, ci nădăjduiesc în dreptatea lui Dumnezeu. Ei de aceea se şi numesc drepţi, deoarece au ales dreptatea lui Dumnezeu în locul celei omeneşti. Ei nu au dreptatea lor personală, ci flămânzesc şi însetează după dreptatea lui Dumnezeu, potrivit învăţăturii lui Hristos despre Fericiri (Matei 5, 6).

Păcătoşii, dimpotrivă, necunoscători şi călcători ai dreptăţii mari a lui Dumnezeu, apără în chip înflăcărat fiecare „dreptate” jalnică a lor. De aceea, când sunt învinuiţi, mai cu seamă atunci când este în chip neîntemeiat, ei ies furtunos şi trufaş în apărarea dreptăţii lor.

Încercaţi să daţi unui păcătos care se îndreptăţeşte pe sine sfatul: „Rabdă, frate, chiar de eşti învinovăţit pe nedrept! Poartă fără de cârtire nedreptatea săvârşită asupra ta şi Dumnezeu te va milui pentru răbdarea ta!”. El de îndată îţi va răspunde: „Cum!? Să rabd? De aş fi fost vinovat, nu m-aş fi zbuciumat atât de mult. Dar cum să rabd, când văd că îmi sunt puse pe seamă fapte pe care nu le-am săvârşit! Nu, nu pot să îndur învinuiri nedrepte!”. Un astfel de „iubitor de dreptate” este, de fapt, nu iubitor de Dumnezeu, ci iubitor de sine. Astfel de scene întâlnim destul de des în viaţă. Băgăm de seamă că ele se întâmplă nu numai în rândul mirenilor, ci, din păcate, şi printre preoţi şi în mănăstiri. Fiecare se îndreptăţeşte pe sine. Fiecare îşi îndreptăţeşte întărâtarea sufletului său cu o vină străină. Şi aproape nimeni nu înclină să se mustre pe sine.

De unde izvorăşte aceasta? Din căderea noastră în păcat, al cărui început l-au pus strămoşii noştri în Rai. După călcarea poruncii de a se înfrâna de la rodul oprit, Dumnezeu l-a întrebat pe Adam: „Ce ai făcut?” , iar Adam i-a răspuns: „Nu eu, ci femeia!”. După aceea, Dumnezeu a întrebat-o pe Eva: „Ce ai făcut?”. Ea i-a răspuns: „Nu eu, ci şarpele!”. De atunci până astăzi se răspândeşte în lume îndreptăţirea de sine, care caută vina numai în ceilalţi.

(Arhimandritul Serafim Alexiev, Viaţa duhovnicească a creştinului ortodox, traducere din limba bulgară de Valentin-Petre Lică, ediţia a II-a, Editura Predania, Bucureşti, 2010, pp. 54-55, Ziarul Lumina)