Există subiecte tabu pentru Biserică?

Percepţia potrivit căreia viaţa spirituală nu are legătură cu ceea ce decide omul să facă cu trupul său este complet greşită, fiind chiar o formă nouă de nestorianism practic. Aşa cum adepţii acestei erezii (sec. al V-lea) credeau că naturile divină şi umană ale Mântuitorului Iisus Hristos sunt complet separate, la fel, noii nestorieni separă aberant viaţa trupului de cea a sufletului. Sfântul Chiril se exprima edificator împotriva acestei absurdităţi: „Căci Unul şi Unicul Hristos nu este dublu, chiar dacă este înţeles reunit într-o unitate de nedespărţit din două realităţi diferite, după cum şi omul, de asemenea, deşi este alcătuit din suflet şi trup, nu este socotit dublu, ci mai degrabă unul din amândouă” („Scrisoarea a treia a Sfântului Chiril către Nestorie”, în Hotărârile dogmatice ale celor şapte Sinoade Ecumenice, pr. Sorin Şelaru (coord.), Editura BASILICA, Bucureşti, 2018, p. 215).

Cei care îmbrăţişează, cu sau fără ştiinţă, acest nestorianism practic sunt aceia care ar dori ca Biserica să nu se amestece în chestiuni de budoar, pe principiul că ţine de viaţa privată. Biserica respectă dintotdeauna sfera intimă a persoanei, dar este misiunea ei să atragă atenţia asupra păcatelor care duc la moartea trupului şi la osânda veşnică a sufletului. Sfântul Apostol Pavel tratează cu pudoare subiectul sexua­lităţii, atunci când este vorba de a intra în detalii privitoare la modurile de destrăbălare ale unora: „Căci cele ce se fac întru ascuns de ei, ruşine este a le şi grăi” (Efeseni 5, 12).

Cu toate acestea, în altă epistolă, Apostolul nu se jenează să prezinte un desfăşurător al păcatelor, în care dă nume chipurilor depravării: „Nu vă amăgiţi: Nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiţii,/ Nici furii, nici lacomii, nici beţivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii (i.e. violatorii, n.n.) nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu” (1 Corinteni 6, 9-10). Altădată, nu se sfieşte să discute cu francheţe despre intimitatea vieţii de familie şi chiar le recomandă soţilor creştini - cât de concret! - să întreţină frecvent relaţii trupeşti, păstrând însă absti­nenţa în posturi pentru un interval acceptat de amândoi: „Dar din cauza desfrânării, fiecare să-şi aibă femeia sa şi fiecare femeie să-şi aibă bărbatul său (...) Să nu vă lipsiţi unul de altul, decât cu bună învoială pentru un timp, ca să vă îndeletniciţi cu postul şi cu rugăciunea, şi iarăşi să fiţi împreună, ca să nu vă ispitească satana, din pricina neînfrânării voastre” (1 Corinteni 7, 2, 5).

Iată numai câteva repere biblice pentru a înţelege că nu există subiect interzis pentru Biserică. Este voie şi chiar recomandat să se abordeze ches­tiuni care îi frământă astăzi pe toţi, chiar dacă sunt subiecte delicate, pentru că ţin de sfera privată. Toate aspectele legate de moralitatea vieţii sexuale şi bioetică nu pot fi lăsate în afara preocupării Bisericii.

Omul nu se mântuieşte trăind dedublat o viaţă cu mintea la Dumnezeu, dar cu trupul scufundat în păcate. Pilda celor zece fecioare ne arată, pe de altă parte, că nu ne mântuim numai prin asceza trupului, neprihănire trupească şi post alimentar, ci şi prin cultivarea milosteniei şi a curăţiei în suflet.

Îngăduit este aşadar să vorbim despre toate, autocenzurându-ne numai în perspectiva consecinţelor negative posibile ale afirmaţiilor noastre. Să luăm aminte, căci pentru orice cuvânt neziditor vom fi traşi la răspundere în ziua Judecăţii (Mt. 12, 36). Este ceea ce reliefa şi Cuviosul Paisie Aghioritul, când îndemna şi pe credincios, dar şi mass-media bisericească să manifeste prudenţă (şi) la capitolul publicităţii făcute păcatelor, pentru a nu produce sminteală celor mai slabi în credinţă: „Nu este corect să se facă publice căderile morale. Să presupunem că pe drum există o necurăţie. Dacă va trece pe acolo un om cuminte, va lua o piatră şi o va acoperi, ca să nu pricinuiască dezgust. Unul nesocotit însă, în loc s-o acopere, poate începe să răscolească şi să împrăştie mai mult mirosul urât. Tot astfel este şi atunci când, fără discernământ, dăm publicităţii păcatele celorlalţi şi pricinuim un mare rău” (Cuvinte II, Trezvie duhovnicească, Editura Schitul Lacu, Sfântul Munte ­Athos, Bucureşti, 2000, pp. 65-66).

(Pr. Constantin Ghiţă, Ziarul Lumina)