"

Pe păcătosul în faţa căruia stă nevoia reînnoirii prin pocăinţă, cuvântul lui Dumnezeu îl înfăţişează sub chipul omului care este cufundat într-un somn adânc. Trăsătura izbitoare care caracterizează asemenea persoane nu este întotdeauna un viciu pronunţat, ci propriu-zis lipsa unei râvne însufleţite, a unei lepădări de sine pentru slujirea lui Dumnezeu, însoţită de o hotărâtă rupere de tot ce e păcătos; adică faptul că la ei, evlavia nu constituie obiectul principal al grijilor şi ostenelilor, că ei, fiind plini de grijă pentru multe alte lucruri, sunt cu desăvârşire nepăsători pentru mântuirea lor, nu simt deloc în ce primejdie se află, neglijează viaţa cea bună, şi duc o viaţă cu credinţă rece, deşi uneori regulată şi corectă când este privită din afară. Aceasta este trăsătura păcătosului văzut în general. În detaliu, iată cum apare omul lipsit de har:

Întorcându-se cu spatele de la faţa lui Dumnezeu, păcătosul se opreşte asupra persoanei sale şi se ia pe sine drept scopul principal al întregii sale vieţi şi activităţi. Pe de o parte el se supără apreciază zicând că după Dumnezeu, nu există pentru el nimic mai înalt decât propria lui persoană. Pe de altă parte, primind mai înainte de la Dumnezeu toată plinătatea bunătăţilor, iar acum fiind golit de darurile Lui, el se grăbeşte şi se îngrijeşte să se umple indiferent cum şi indiferent cu ce. Golul ivit în el din cauza îndepărtării lui de Dumnezeu, atâta necontenit într-însul o sete ce nu se poate potoli cu nimic, - o sete nedesluşită, vagă dar nesfârşită.

Omul a devenit o prăpastie fără fund; el se îngrijeşte, cu toate puterile lui, să umple această prăpastie, dar nici nu vede nici nu simte că s-ar putea umple vreodată. De aceea, el îşi petrece toată viaţa numai în sudoare, în osteneală şi în griji fără de sfârşit: este ocupat cu diferite lucruri în care nădăjduieşte să-şi găsească potolire la setea lui care îl mistuie. Aceste lucruri îi absorb toată atenţia, toată vremea şi toată activitatea lui. Ele constituie cel dintâi bun în care trăieşte inima lui.

De aici se înţelege pentru ce omul păcătos, luându-se pe sine drept scop exclusiv, nu se găseşte niciodată în el însuşi, ci mereu în afară de el însuşi, în lucrurile create sau născocite de grija deşartă. El a căzut de la Dumnezeu care este plinătatea tuturor; el singur s-a pustiit; nu-i rămâne decât să se verse ca apă printre lucrurile de o varietate nesfârşită şi să trăiască în ele. Astfel, păcătosul însetează, se îngrijeşte, se zbate pentru lucrurile cele dinafară de el şi de Dumnezeu, pentru lucrurile multiple şi variate. Din care cauză trăsătura caracteristică a vieţii păcătoase este, în timpul nepăsării faţă de mântuire – grija de multe - Luca 10,41).

O grea sarcină zace, pe faţa păcătosului iubitor de lume şi pe fiecare parte din fiinţa lui, aşa încât el nu are putere, cît de puţin altfel să se mişte decât toată lumea din jurul lui, pentru că atunci când el ar trebuie să se ridice pare ca o greutate de mii de poduri îl striveşte. De aceea nimeni nu se apucă de o asemenea lucrare ce întrece puterile omeneşti, ba mai mult nici nu se gândeşte măcar să se apuce, ci toată lumea trăieşte, mişcându-se pe făgaşul în care au nimerit. (Starea Păcatului – Sf. Teofan)

"

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Starea păcatului.

Comentarii