Printează articolul
Trimite e-mail
ø fişiere video
Recuperarea copiilor cu un comportament delincvent prin şcoli de corecţie cum a fost cea de la Ostra s-a dovedit a fi un eşec total, recunoscut oficial şi de Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului (DGASPC) Suceava. Respinşi de comunitatea locală în care trebuiau integraţi, copiii de clasele IV-VIII aduşi la Ostra din diverse centre de plasament din judeţ au învăţat aici, dacă nu ştiau deja, să caute uitarea dramelor personale cu drogul ”la pungă” şi cu alcool, au învăţat că ”internat ca delincvent” este pentru cei din jur sinonim cu ”vinovat” şi că, în general, nu prea îi vrea nimeni. ”Căminari”, aşa li se spunea. Cuvânt care pentru copiii din sistemul de protecţie este egal cu cea mai gravă insultă. Ne-au povestit experienţa Ostra doi dintre cei zece copiii care au trecut prin acest sistem de ”reeducare” şi ”recuperare”. Ne-au rugat ca pentru publicul cititor să le protejăm identitatea, deci le vom spune Luca şi Matei.
Matei: ”La Ostra m-am drogat prima dată. Cu prenadez”
Proiectul iniţiat de DGASPC, intitulat „Centru rezidenţial destinat copilului care a săvârşit o faptă penală şi nu răspunde penal”, a fost implementat în 2009 şi a avut o valoare de 528.000 de lei, din care 53.000 de lei a fost contribuţia Consiliului Judeţean Suceava. O investiţie de aproape 125.000 de euro în urma căreia cei care au pus-o în practică nu au fost capabili nici măcar să-i ajute pe cei zece copii ”beneficiari” să nu-şi mai facă rău singuri. Cu drame crâncene în spate, aceşti copii cu vârste între 10 şi 15 ani au fost aduşi spre ”reeducare” de la alte centre de plasament din judeţ.
Unii au fost lăsaţi în grija bunicilor sau a altor rude de părinţii plecaţi la muncă în străinătate. Măcinaţi de dor, au încercat să-şi aducă familia acasă arătând într-un mod extrem că au nevoie de educaţie şi atenţie. Alţii au ajuns în centre de plasament după ce chiar propriile familii i-au adus în situaţii de urgenţă: consum excesiv de alcool, abuzuri fizice şi emoţionale, violenţă.
Matei are 17 ani. A stat la şcoala de corecţie de la Ostra din 2012 până în 2013, când a fost închisă. Ne povesteşte că este ”în sistem” de la 10 ani, de când au venit „nişte oameni” de la Protecţia Copilului acasă la el şi l-au luat. Au luat-o şi pe sora lui, în vârstă de 14 ani. Întreb de ce. ”N-aveam condiţii”, vine răspunsul. Mai concret, ce înseamnă lipsa condiţiilor? Îşi fereşte privirea şi spune anevoie: ”Tata bea... Şi mama... Şi am văzut în casă lucruri pe care nici un copil nu ar trebui să le vadă. Niciodată... Nu pot să vorbesc despre asta...”
A băut şi el?
Da: ”La 5 ani am băut prima oară, mi-a dat mama un pahar de vin cu scorţişoară. Îmi aduc bine aminte. Am băut de multe ori”. Bea şi acum, uneori până nu se mai poate ţine pe picioare. Rănile încă proaspete de la frunte, nas şi mâini sunt amintirea ultimei beţii, în urmă cu câteva zile. ”Dar mă las. Şi de ţigări vreau să mă las”, îmi spune.
De mama n-a mai ştiut nimic mai bine de cinci ani, dar anul trecut i-a găsit numărul de telefon, a sunat-o şi de atunci vorbesc des. N-a văzut-o de peste şase ani, dar speră că se vor întâlni în curând. Este la muncă, în Italia, şi nu mai bea.
Tatăl şi-a vizitat copiii în centrul de plasament de la Solca, dar numai la început. La Ostra nu l-a mai vizitat nimeni. Aici trebuia făcută ”reinserţia socială”.
Amenajată chiar în centrul satului, în fosta primărie, şcoala de corecţie îşi prezenta destinaţia tuturor trecătorilor. Sigla cu ,,Centrul rezidenţial destinat copilului care prezintă comportament delincvent” era vizibilă de la distanţă. Copiii internaţi aici frecventau şcoala din sat, iar din spaţiul centrului aveau voie să iasă doar însoţiţi. Teoretic, erau supravegheaţi non-stop. Practic, lucrurile nu au stat tocmai aşa.
Până să ajungă la şcoala de corecţie, Matei s-a ţinut departe de droguri, deşi, spune el, la Solca erau mulţi copii care trăgeau din pungă. La Ostra a învăţat şi el: ”M-au despărţit de toţi. De mama. Apoi şi de sora mea. Oamenii din sat se legau de noi fără motiv. Copiii, la şcoală, la fel. Ne spuneau căminari. Dacă se întâmpla ceva rău în sat, dacă se fura ceva, imediat spuneau: căminarii, ei au făcut. Mă gândeam că mai bine mor decât să-i mai aud că îmi spun aşa. Câteodată îmi venea să-i lovesc cu ce îmi cădea în mână. La Ostra m-am drogat prima dată. Cu prenadez”.
Unde?
”În centru. Toţi trăgeau”.
Cât de des?
”Cum cât de des?! Zilnic! Cumpăram prenadez de la magazin, până când primarul s-a dus la toate magazinele din sat şi le-a spus să nu mai dea prenadez la copii”.
Şi aţi încetat să vă drogaţi?
Râde amar. ”Nu. Pe urmă ne cumpărau prenadez nişte angajaţi de la centru”.
Se mai droghează şi acum? Zice că nu. Că a încercat şi etnobotanice, şi haşiş, dar nu i-a plăcut: ”Din 2013 am încetat cu prenadezul. Nu-s bune drogurile, dar în toate centrele copiii se droghează la greu”.
Angajaţii ştiu?
”Ştiu toţi, dar nu le pasă”.
Îi arăt pe aparatul de fotografiat o fotografie făcută în centrul de la Ostra, în iunie 2015. Pe un panou, fotografia unui copil în faţa unui tort. Se luminează. ”Eu sunt aici, când am împlinit 15 ani. A fost frumos. Doamna Lenuţa mi-a făcut tort Diplomat. Am băut bere, ne-am uitat la televizor şi apoi somn. Nu m-am drogat de ziua mea”.
A primit şi cadouri?
Da: ”Doamna Dorian mi-a adus cadou un pachet de ţigări şi o maletă. Cumpărată de ea, nu din beci (n.r. - unde erau depozitate hainele pentru copii)”.
Îl întreb care a fost cel mai greu moment din viaţa lui. ”Când nu mai ştiam nimic de mama. Cinci ani şi jumătate n-am ştiut nimic de ea”, răspunde. Chiar dacă era mai mult beată şi le dădea şi copiilor să bea? Strânge buzele şi mă priveşte aspru: ”E mama mea, da? Numai ea ştie câte a îndurat, că doar nu a băut de bine ce-i era. Şi, oricum, acum nu mai bea. Anul trecut, în decembrie, am găsit numărul ei de telefon la o prietenă de-a ei şi am vorbit”. Visează să o revadă curând, apoi la o familie şi la o slujbă. La o viaţă normală, în care să uite bătăile, drogurile şi alcoolul care i-au frânt aripile copilăriei. La fel ca celor mai mulţi copii din centrele de plasament şi îndeosebi celor care au trecut pe la Ostra.
Luca: ”Aveam în clasă numai copii de bani gata. Am vrut să am şi eu lucruri ca ale lor. Am început să fur”
Luca este excepţia fericită. Are 19 ani, dintre care trei ani şi jumătate i-a petrecut la şcoala de corecţie de la Ostra. Nu bea, nu se droghează. Îl ajută gândul că mama lui îl iubeşte şi a acceptat cu greu internarea în centre de plasament. Părinţii lui au divorţat pe când el avea doar 3 ani, din cauza frecventelor beţii ale tatălui. Mama, salariată la o firmă din Suceava, s-a mutat cu băiatul într-un bloc de garsoniere şi a încercat să-l crească aşa cum a ştiut mai bine. L-a înscris la o şcoală bună din oraş, unde majoritatea copiilor proveneau din familii înstărite. ”Aveam în clasă numai copii de bani gata şi am vrut să am şi eu lucruri ca ale lor. Am început să fur. M-am luat cu alţii, mai mari”, spune băiatul. Primul furt l-a comis când era în clasa a VI-a. Un telefon mobil, furat de la un vecin care îl ajuta la lecţii. L-a vândut în piaţă. Apoi au venit şi altele. Cu bani în buzunar, se simţea egalul celorlalţi colegi din clasă. Vecini şi prieteni ai mamei au început să-i spună acesteia tot mai des să-l dea pe Luca ”la stat”. ”Mama n-a vrut să mă dea, dar până la urmă nu a avut ce face. Şi am vrut eu să mă duc, ca să mă cuminţesc”, ne spune băiatul.
A mers la Solca. În 2009, când s-a deschis centrul de la Ostra, furturile pe care le comisese l-au calificat pentru a fi pe lista cu primul lot pentru ”recuperare”. Opoziţia mamei la instituţionalizare l-a ajutat să reziste şi să facă eforturi de reabilitare: ”Aveam condiţii acolo, totul era nou, aveam de toate. Am dus-o bine, dar îmi lipsea mama. Aveam un tricou spălat de ea. Mirosea a Lenor. L-am ţinut un an. Mama voia să mă ia acasă, dar eu am vrut să rămân până mă fac băiat cuminte. N-am fugit niciodată. Rolul centrului era să ne facă să devenim cuminţi. Eu am fost cel mai cuminte”.
Chiar dacă este în continuare ”în sistem”, elev în clasa a XI-a la un centru din judeţ, în weekenduri merge acasă. Are bursă, ceea ce-i permite să dea şi bani în casă. Îşi adoră mama şi spune că acum nu-i mai iese din cuvânt. Se consideră singurul responsabil pentru că a ajuns în centre de plasament, inclusiv în cel de la Ostra, şi crede că o parte dintre bătăile de care a avut parte atât acasă, cât şi ”în sistem” au fost binemeritate: ”E normal să baţi un copil dacă nu ascultă. O palmă, două nu-i strică. Nu vă închipuiţi acum că am luat cine ştie ce bătăi, cum am auzit pe la alţi copii, că-i legau părinţii şi-i băteau sau alte grozăvii. Mama mea e minunată şi am avut toate condiţiile acasă, vă invit oricând să vedeţi. Eu n-am fost cuminte. Acum nu-i ies din cuvânt”. Cea mai mare suferinţă a lui Luca este că părinţii săi nu au fost împreună, mai ales că nici unul nu s-a recăsătorit, iar tatăl acum nu mai bea decât ”din când în când, ca orice om”.
Băiatul care după ce încheie şcoala vrea să plece în Italia şi să lucreze în construcţii este din punct de vedere statistic cazul cu plus în urma ”experimentului Ostra”.
Primarul de Ostra: ”Am făcut adrese scrise la magazine, să nu mai vândă copiilor prenadez”
Istoriile celorlalţi nu sunt însă deloc fericite. Ni le spun, pe scurt, Luca şi Matei, completându-se unul pe altul: ”Trei băieţi aveau părinţii plecaţi în străinătate şi ei s-au apucat de prostii. Altul abia acum un an şi-a găsit tatăl”; ”Când nu-ţi cunoşti părinţii deloc e mai greu decât să-i ai şi să fie plecaţi sau să fie răi, dar te obişnuieşti până la urmă”; ”Toţi erau din familii cu probleme”; ”Unul din clasa a VI-a fura de spărgea, altul a ajuns la puşcărie, altul a plecat în Austria... Pe altul l-am mai văzut cu taică-său la gunoaie. Mai este unul care se droghează în aşa hal încât nu mai are nimeni ce să-i facă, or să-l găsească într-o zi mort”.
Alţi doi foşti rezidenţi sunt cerşetori pe străzi. Ne spune asta primarul de Ostra, Ioan Oroş, dovedind cu un teanc de amenzi încasate de cei doi de la poliţie, jandarmerie şi CFR şi trimise la Primăria Ostra deoarece copiii încă figurează cu domiciliul aici. Unul are amenzi de 2.488 de lei, celălalt de 600 de lei. Primarul ne confirmă şi ceea ce ne-au spus Luca şi Matei, că a solicitat magazinelor să nu mai vândă prenadez copiilor. Adresă scrisă le-a făcut, pentru că devenise deja o problemă. În schimb, respinge categoric declaraţia copiilor, că angajaţi ai centrului ar fi preluat ulterior aprovizionarea cu droguri a celor internaţi: ”Îi cunosc personal pe toţi cei care au lucrat acolo, este exclus aşa ceva”. Fost marinar care a văzut multe la viaţa lui, primarul este mai îngăduitor în calificarea comportamentului copiilor aduşi la reeducare. Recunoaşte că uneori au fost acuzaţi chiar pe nedrept de unele fapte: ”Erau copii cu probleme, dar comunitatea nu i-a respins. Înainte de deschiderea proiectului au fost dezbateri publice, oamenii au fost de acord. Interesul nostru era să funcţioneze centrul, erau acolo câteva locuri de muncă pentru oameni din sat. Este adevărat că tot ce dispărea din sat era pus pe seama lor şi uneori chiar pe nedrept, că s-a dovedit că alţii au furat”.
Viceprimarul Viorica Robaniuc, învăţătoare în sat vreme de 33 de ani, nu este la fel de binevoitoare: ”Copiii erau de la clasa a III-a până la a VIII-a. La şcoală manifestau un comportament deviant, au stricat toate colectivele în care au fost, i-au tras şi pe ceilalţi după ei. Fumau după şcoală. Îmi aduc aminte că unul dintre ei era foarte deştept, mânca matematică pe pâine, dar după ce părinţii au divorţat, mama l-a scăpat din mână. A furat şi l-a adus aici. Cei mai mulţi dintre ei erau cu părinţi divorţaţi, mici delincvenţi”. Copilul despre care Viorica Robaniuc a spus că ”s-a integrat foarte bine, participa la activităţi şi era liniştit” a fost Luca.
Câţiva săteni cu care am stat de vorbă ne-au spus cam acelaşi lucru ca fosta învăţătoare: ”Erau răi tare. N-aveau frică de nimic”; ”Au furat lanţurile de la morminte din cimitir şi le-au vândut la fier vechi. Furau, beau. Au furat icoanele de la troiţa dinspre Tarniţa, noroc că le-a găsit preotul până la urmă. Au furat banii din cutia milei”; ”Băteau copiii mici care veneau la şcoală”; ”Era acolo şi un băiat cu părinţi bunişori, adus aici la reeducare. Ăsta era cuminte”; ”Cei care aveau grijă de ei nu aveau voie să-i bată, n-aveau voie să-i certe. Doar să-i supravegheze permanent, să-i scoată din centru doar însoţiţi şi să nu-i lase niciodată singuri”.
Furtul icoanelor ni l-au confirmat şi băieţii cu care am vorbit. Spun că trei dintre colegii lor au făcut-o, apoi le-au dus la o femeie din sat, să le vândă. Preotul a tras clopotele, după tradiţie, iar vinovaţii şi-au recunoscut vina şi l-au rugat pe preot să-i dezlege de păcatul comis.
Oficial, DGASPC Suceava ne-a comunicat că proiectul şi-a ratat scopul
Am vizitat centrul de la Ostra în iunie 2015.
Foişorul din curte încă există, din balansoar au rămas doar bârnele. În iarbă au crescut tufe de urzici şi de brusturi, iar animalele care au trecut dincolo de poartă şi-au lăsat urmele. În sala de la parter, pe pereţi sunt câteva aviziere care mai păstrează fotografii cu foştii locatari. O diplomă obţinută de unul dintre copii la un concurs de şah este tot aici, alături de Carta drepturilor copilului, de desene cu ouă de Paşte, icoane cu Fecioara Maria şi Iisus. Fotografia de la aniversarea lui Matei e tot aici. Chipurile copiilor sunt la fel cu ale altor milioane de copii. Doar ochii sunt mai trişti şi colţurile gurii uşor lăsate.
Desene care au ca temă sărbătoarea de Paşte găsim şi în biroul asistentului social, unde mai există încă un grafic cu copiii de serviciu pe locaţie din ziua de 9 aprilie 2013, graficele de evaluare a comportamentului ultimei serii de opt băieţi internaţi aici, în perioada 13-19 mai 2013.
Într-o altă încăpere, probabil dormitorul supraveghetorului, pe o măsuţă este Noul Testament cu psalmi şi o cămaşă încă în ţiplă. Totul arată de parcă locatarii ar fi părăsit clădirea în grabă şi nu au mai vrut să se încarce cu amintiri.
Proiectul pentru Ostra a demarat în martie 2008, centrul fiind inaugurat în octombrie 2009. A funcţionat patru ani. Finanţarea, în sumă de 528.000 de lei, a fost asigurată majoritar printr-un programul de interes naţional PIN 3 – „Servicii specializate pentru copilul delincvent”, cu 53.000 de lei contribuţia Consiliului Judeţean Suceava. Centrul, cu o capacitate de zece locuri, a avut ca beneficiari minori proveniţi din centrele de plasament de pe raza judeţului Suceava, ”care au fost identificaţi de o comisie internă ca având un comportament deviant atât în cadrul centrului de plasament cât şi în comunitate, respectiv agresivitate, furt, absenteism şcolar, fugă repetată din centru, copii care au săvârşit o faptă penală, dar nu răspund penal şi pentru care s-a stabilit măsura specială de plasament întru-un centru specializat”.
Pe hârtie, la Ostra ar fi trebuit desfăşurate ”activităţi de prevenire şi combatere a acţiunilor sau comportamentelor deviante ale copiilor” şi să se formeze ”grupuri terapeutice de suport în vederea îmbunătăţirii abilităţilor de viaţă independentă”.
În realitate, internarea aici nu a îmbunătăţit viaţa copiilor. Evaluarea proiectului, pe care am solicitat-o Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Suceava, arată că ”pe parcursul a patru ani de funcţionare, activitatea acestui centru s-a dovedit ineficientă”. Dintre motivele enumerate în comunicatul pe care l-am primit de la DGASPC amintim plasarea în comun a unor copii de vârste diferite, care nu au comis fapte grave, ci sufereau de devieri comportamentale sau tulburări de comportament care s-ar fi putut corecta în centre de tip familial. Este invocată şi eticheta de copil delincvent, preluată de comunitate, precum şi lipsa unor ateliere în care copiii să îşi petreacă timpul liber şi a personalului specializat strict pe copilul delincvent, care a dus la ”situaţii tensionate şi conflictuale între copii şi personal”.
Pe scurt, efect zero. Cei care au iniţiat şi promovat acest proiect au părăsit demult instituţia, astfel că nu ne pot furniza şi ei un punct de vedere despre acest eşec, măsurat nu doar în bani pierduţi, ci, mai rău, în suflete rătăcite.
În septembrie 2013, centrul de la Ostra şi-a închis porţile. Cei zece copii au fost mutaţi în alte centre de plasament din judeţ şi peste toate s-a aşternut tăcerea. Ar trebui o armată de psihologi şi asistenţi sociali dedicaţi care să poată remedia măcar în parte răul făcut. Când îi întreb pe Luca şi Matei despre psihologii din centre, încep să râdă. ”Vrăjeală!”, spun amândoi, după care îmi destăinuie că una dintre puţinele persoane cărora cu adevărat le pasă de copii este ”doamna Anca”, directorul adjunct al centrului de plasament din Fălticeni. În spatele zidurilor acestor instituţii se ascund traume crunte, consum de prenadez ca drog pe scară largă, psihologi puţini şi/sau slab pregătiţi şi multă, multă nepăsare. ”Protecţia copilului” rămâne astfel mai curând doar parte din numele unei instituţii decât o acţiune care îi apără în mod concret pe copii, măcar de la a-şi face rău singuri.
