Ba(ş)calaureat

La începutul verii, doi balauri străvechi atacă frumoasele noastre sate, iar copiii şi tinerii noştri sunt singurii care pot lupta în acest război ce se poartă din vremea străbunilor noştri. Părinţii plini de emoţie îşi sărută copiii încă o dată şi încep să murmure încet rugăciuni. Îmi răsună şi acum în minte un refren: “Sărută-ţi, copile, părinţii şi fraţii/ Ş-apoi să mergem la război”. Rând pe rând împing porţile grele şi pătrund în Valea Plângerii.

Balaurii poartă nume: “Evaluare Naţională” şi “Bacalaureat”. Copiii, dar mai ales părinţii sunt cuprinşi de frisoane când aud cele două nume.

De la căderea comunismului, cuvântul de ordine în orice domeniu de activitate a fost: reformă. Mitul numit DEX spune că reforma înseamnă “a schimba (în bine); a îndrepta, a îmbunătăţi (o situaţie, o concepţie etc.)”. Dar stabilitatea politică în România fiind doar o utopie înseamnă că, la intervale regulate, avem miniştri noi. Fiecare ministru are o nouă viziune, vine cu noi idei şi le pune în aplicare. Cum? Modificând Legea Educaţiei.

Acest proces de modificări constante operate asupra sistemului educaţional a adus cu sine o instabilitate generalizată. În România totul s-a făcut “pe genunchi”, în funcţie de interesele existente în mediul strict extern învăţământului.  

Statele “normale” nu fac reforme anuale. Ţările civilizate discută luni, chiar ani în vederea unei noi Legi a Educaţiei, o lege care să fie în vigoare zeci de ani, nu doar şase luni.

Reforma în sine este un proces de durată, probabil ceva sacrificii sunt necesare, investiţii financiare sunt obligatorii, pentru că în final ne interesează calitatea obţinută.

Generaţii peste generaţii sacrificate în numele unei reforme care nu face decât să deterioreze şi mai mult “sistemul comunist” pe care îl scuipam şi îl arătăm cu degetul la tot pasul. Acceptăm că nu a fost bine cu comunismul, dar nu trebuie negat tot (chiar şi acele părţi făcute temeinic).

Întâi a fost Capacitate, acum e Evaluare Naţională. Întâi se dădea la finalul clasei a opta, acum se dă o testare şi în clasa şaptea. Nu se mai dă examen de admitere la liceu, se intră pe bază de concurs de dosare. Mediile de pe parcursul anilor au importanţă; mediile anuale nu mai au o aşa mare importanţă.

Bacalaureatul era numit în trecut “examenul maturităţii” (nu se mai ştie de ce, o fi vreo chestie de la păgânii din vechime care se închinau la Lună sau de la comunişti). Ba(ş)calaureatul, prin prisma rezultatelor obţinute de elevi, a devenit imaginea în oglindă a întregului sistem educaţional. O băşcălie! Un lucru să fie clar: respect profesorii, dar îi dispreţuiesc pe cei ce iau decizii în detrimentul viitorului acestei naţiuni.

S-au modificat foarte mult parametrii de desfăşurare ai acestui examen: de la cel clasic; cel cu variantă extrasă din cele o sută publicate; cel cu variante publicate, dar subiecte de examen diferite. Note la probele orale; calificative la probele orale; probe de aptitudini. Cu camere, fără camere, cu procurori, fără procurori.

Rezultatele dezastruoase înregistrate la examen ne miră an de an. Dar nu ar trebui!

Copiii nu mai au “cei şapte ani de acasă” şi în general emană o lipsă generală de disciplină, decenţă şi bun-simţ. Respectul reciproc între oameni aproape a dispărut.

Inflaţie de învăţători şi profesori. Cum să motivezi tinerii să devină dascăli? Salarii de mizerie? Infrastructură învechită? Copii şi părinţi ce îţi amintesc de un Ionel sau Goe al lui Caragiale? Tineri fără nici cea mai mică umbră de cultură generală. A fi profesor era o onoare şi era una dintre cele mai respectate funcţii din societate! Era…

Infrastructura învechită. Fără investiţii? Mai are sens să dezbatem dezinteresul conducătorilor ţării? Învăţământul ar trebui să primească 15% din PIB. De ce? Tineri mai bine pregătiţi vor deveni profesionişti, vom avea productivitate şi eficienţă în industrie (industrie ce trebuie reconstruită), dar şi în alte sectoare economice. De aici vin venituri mai mari la bugetul de stat. Investiţia în învăţământ se va amortiza în câţiva ani şi pe lângă partea financiară vom avea şi altceva de câştigat: tinerii valoroşi nu vor mai pleca din ţară, vor deveni lideri şi vor ajuta la ridicarea acestei naţiuni.

Tineri demotivaţi. Fără investiţii cum să le oferi tinerilor posibilităţi? Revenim la investiţii. Unde locuri de muncă?

Diplome inutile. Mii de economişti, mii de lingvişti, alte mii de jurişti. Ce facem cu ei? Fără supărare, dar ţara are nevoie şi de agricultori şi de mecanici şi de tâmplari. Nu toată lumea trebuie să facă licee teoretice şi cu atât mai puţin facultate. Trebuie o adaptare realistă la necesităţile societăţii! Snobismul, fudulia şi stupida presiune socială (“ce vor spune vecinii?”) au dus la generaţii de tineri cu diplome ornamentale.

Sunt chiar mai multe cauzele dezastrului din învăţământ. Rezultatul? Generaţii de sacrificiu fără prea mari perspective în viitorul apropiat.

Ştiaţi că întregul teren arabil al României, dacă ar fi cultivat în condiţii optime (ingineri agronomi, unelte moderne, irigaţii) poate produce hrană pentru 60 de milioane de persoane? Interesant, nu?

Ştefan-Daniel CRĂCIUN