Doru POPOVICI

Din când în când, din senin (acum nu şi din iarbă verde, ci din zăpadă albă) dăpeste noi câte o ştire care înainte de a ne produce bucuria cât se poate de omenească şi de mare, ne dă de gândit. Concret: alaltăieri, am aflat că la Cupa Mondială de patinaj viteză pentru tineret (under 23) desfăşurată la Inzell, în Germania, echipa României în probade Team Sprint (nu am echivalentul în română, traducerea ar fi "sprint pe echipe") a câştigat medalia de argint. Am primit ştirea pe Facebook, la televiziunile de specialitate sau la rubricile de sport ale celor generaliste neprinzând eu nici o menţiune cât de sumară a întâmplării ăsteia. E o chestie de-a dreptul interesantă şi de asemenea ciudată rău. În acest sport, şi în general în cele desfăşurate pe zăpadă şi gheaţă, noi n-am avut treabă niciodată, exceptând bobul, care ne-a adus cândva niscai medalii (ultimele, prin anii '60!). Dar nici la schi, nici la sărituri de la trambulină, nici la patinaj artistic ori viteza n-am avut niciodată performanțe. Ceea ce vreau să spun e că sunt locuri în ţara asta unde nişte pasionaţi de un sport sau altul chiar reuşesc să facă minuni, deşi în principiu sunt ai nimănui, nu sunt sprijiniţi de statul ăsta pentru care sportivii există numai după ce dau vreo lovitură, moment în care devin numai buni de făcut fotografii, ca să arate ăia care nu-i sprijină nicicum cât de mult iubesc ei sportul. S-a întâmplat şi cu David Popovici, s-a întâmplat şi cu canotorii, caiaciştii şi canoiştii, şi cu campioana europeană la aruncarea ciocanului (aşa-i că habar n-aveţi cum o cheamă pe cea mai bună atletă din România de azi!?), Bianca Ghelber, care nici măcar nu are unde se antrena. Chiar aşa: băieţii ăştia de la patinaj vitezăs-or antrena pe vreo pistă omologată sau aşteaptă răbdători, an de an, să îngheţe lacurile?