Doru POPOVICI

În general, deşi tenisul se numără printre sporturile pe care le îndrăgesc şi le urmăresc de multe zeci de ani, de regulă nu-mi stric totuşi bioritmul pentru a urmări la ore anapoda meciuri care se desfăşoară în partea aia de lume la ceasul când la noi e somnul mai dulce ori când la serviciu e mai multă treabă. Anul ăsta, însă, contrar obişnuinţei, am pus de mai multe ori deşteptarea pe telefon, pentru a vedea câteva meciuri pe care le aşteptăm a fi spectaculoase ori în care jucau cei cu care ţin, respectiv Roger Federer şi Simona Halep. Se adăugă cele jucate în cursul zilei, când n-am avut nevoie de deşteptător... ci mai degrabă de maseur, aidoma unora dintre jucători, întrucât statul în fotoliu ore la rând nu e mai sănătos decât ceea ce fac pe teren în acelaşi interval de timp jucătorii care, uneori, apelează la terapeut. Am trăit să-l văd şi pe Federer chemând maseurul, ba şi luându-şi o pauză medicală între seturi, la meciul din sferturi de finală contra lui Sandgren, ceea ce constituie, pentru mine cel puţin, o premieră. Realmente nu mi-l amintesc pe Roger să fi avut vreodată, în mai bine de două decenii, nevoie de ajutor medical în timpul vreunui meci. Dar nu-mi vine în cap nici vreun alt turneu în care el să fi jucat nişte meciuri atât de lungi şi atât de tensionate. Dincolo de bucuria enormă de a-l fi văzut depăşindu-i şi pe Millman, şi pe Sandgren, după multe mingi de meci ale acestora ori după diferenţe ce păreau insurmontabile în tie-break-uri, mă întreb dacă asemenea momente tensionate chiar ne fac bine. Sigur că farmecul sportului include şi momente din acestea de un dramatism extrem, dar zău că e valabilă şi chestia aia cum că ce-i prea mult strică. Pe de altă parte, parcă nici o defilare ca aceea a Simonei Halep în faţa unei Kontaveit năucite de ceea ce i se arată de partea cealaltă a fileului nu-i chiar grozavă. Sau e? Naiba ştie. În fond, cât timp câştigă cei cu care ţin eu, chiar că n-are importanţă cum o fac. Aşa că... hai Simona, hai Roger!