Cum o fi mai bine?

În general, deși tenisul se numără printre sporturile pe care le îndrăgesc și le urmăresc de multe zeci de ani, de regulă nu-mi stric totuși bioritmul pentru a urmări la ore anapoda meciuri care se desfășoară în partea aia de lume la ceasul când la noi e somnul mai dulce ori când la serviciu e mai multă treabă. Anul ăsta, însă, contrar obișnuinței, am pus de mai multe ori deșteptarea pe telefon, pentru a vedea câteva meciuri pe care le așteptăm a fi spectaculoase ori în care jucau cei cu care țin, respectiv Roger Federer și Simona Halep. Se adăugă cele jucate în cursul zilei, când n-am avut nevoie de deșteptător… ci mai degrabă de maseur, aidoma unora dintre jucători, întrucât statul în fotoliu ore la rând nu e mai sănătos decât ceea ce fac pe teren în același interval de timp jucătorii care, uneori, apelează la terapeut. Am trăit să-l văd și pe Federer chemând maseurul, ba și luându-și o pauză medicală între seturi, la meciul din sferturi de finală contra lui Sandgren, ceea ce constituie, pentru mine cel puțin, o premieră. Realmente nu mi-l amintesc pe Roger să fi avut vreodată, în mai bine de două decenii, nevoie de ajutor medical în timpul vreunui meci. Dar nu-mi vine în cap nici vreun alt turneu în care el să fi jucat niște meciuri atât de lungi și atât de tensionate. Dincolo de bucuria enormă de a-l fi văzut depășindu-i și pe Millman, și pe Sandgren, după multe mingi de meci ale acestora ori după diferențe ce păreau insurmontabile în tie-break-uri, mă întreb dacă asemenea momente tensionate chiar ne fac bine. Sigur că farmecul sportului include și momente din acestea de un dramatism extrem, dar zău că e valabilă și chestia aia cum că ce-i prea mult strică. Pe de altă parte, parcă nici o defilare ca aceea a Simonei Halep în fața unei Kontaveit năucite de ceea ce i se arată de partea cealaltă a fileului nu-i chiar grozavă. Sau e? Naiba știe. În fond, cât timp câștigă cei cu care țin eu, chiar că n-are importanță cum o fac. Așa că… hai Simona, hai Roger!