Gabriel MANȚĂ

Ca pe vremuri a sprintat Mourinho de-a lungul tuşei! În 2004 celebra astfel golul calificării, marcat lui Manchester United, tot pe final, îmbrăcat în celebrul parpalac. Acum, după 10 ani, ca în romanele de aventuri, omul era mai sportiv, în trening. Ce folos că PSG-ul îl are pe Zlatan remorcher prin tot sezonul, dacă tocmai la un meci ca ăsta nu se găseşte unul care să-l înlocuiască? Probabil că parizienii şi-or fi propus gol marcat în deplasare, dar pînă la urmă s-au aşezat pe propria coadă, sperând să se califice mergând pe burtă. Cam aşa cum a reuşit Realul, dar aici vorbim şi de niscai ghinion. Dacă Di Maria transforma penalty-ul acela timpuriu, nici nu mai merita să privim meciul.

Abia aştept să văd cum se-mperechează echipele în semifinale (azi, la ora 13). De exemplu, la un meci Chelsea-Bayern s-ar pierde şirul reeditărilor! Celebra finală cu Drogba matador, apoi confruntarea Mourinho-Guardiola, care a făcut epocă nu numai în El Clasico, ci şi pe băncile actualelor echipe, a se vedea Supercupa de anul trecut, şi ea decisă la loviturile de departajare. Nici Bayern nu mai e atât de înfricoşătoare ca până mai deunăzi, aşa că o astfel de dublă ar fi mai echilibrată decât s-ar fi crezut, başca orgoliile pe care le-ar naşte. Nici ca opozant al Realului nu i-ar sta rău lui Mourinho. L-ar avea în faţă pe compatriotul Cristiano, gata motivat de când cu declaraţia aceea despre „adevăratul Ronaldo”, adică Ronaldo-brazilianul, cu care l-a înţepat fostul său antrenor. Probabil că adversarul considerat ideal ar fi Atletico Madrid, numai că... În acest sezon, dar şi în cele recente, raportând realizările la resurse, Simeone e peste Mourinho. Drept este că portughezul minimizează câştigarea Ligii Europa, pe care, ironic, îşi propunea să n-o câştige în acest sezon. În alte vremuri, alea cu parpalacul, altfel stăteau lucrurile...

Despre Barcelona, doar atât: primeşte ce a meritat pentru lipsa de viziune la transferuri.