Nedreapta memorie

Duminică seara, mai mult din întâmplare, am ajuns să aștept finala mondialelor de scrimă cu sufletul la gură și ignorând total cele două meciuri care curgeau pe cele două televizoare. Mă gândeam, înainte de primul asalt, că va fi doar o formalitate, din moment ce fetele noastre scăpaseră de obsesia numită Italia și de fenomenul Vezalli, aia care le-a stricat alor noastre multe bucurii de-a lungul carierei ei de vreo 20 de ani, dacă n-or fi cumva vreo 200! Apoi mi-am amintit că în proba individuală fetele noastre dăduseră peste două chinezoaice în semifinale, iar finala o jucaseră alea, nu româncele. Chiar reținusem un nume: Li Na, fiindcă era în oglindă cu Na Li, aia de câștigase parcă la Roland Garros. M-am speriat rău când am auzit că numărul 1 de la noi, Ana Maria Brânză, era accidentată fix la mâna cu care mânuiește arma, dar și mai rău când am văzut-o intrând în luptă. A pierdut. Parcă 1-5 a fost scorul, iar în acel moment, pe la jumătatea meciului, chinezoaicele conduceau cu 13-8. Înainte să-mi zic că e gata, mi-a mai licărit o speranță: poate că Brânză rămâne pe tușă și intră una din fetele celelalte, măcar validă, dacă nu și performantă. A intrat, dar una care era și ea avariată, iar pe la jumătatea asaltului s-a accidentat de-a dreptul, făcând o luxație sau o entorsă la piciorul stâng. Blestem!, mi-am zis. Apoi a reintrat Brânză. Nu numai că n-a pierdut, dar a întors complet rezultatul. Finalul apoteotic a însemnat un asalt pierdut, urmat de egalitate perfectă (parcă 24-24, dacă țin bine minte) și de „tușa de aur” reușită de o fată al cărei nume nici măcar nu m-am învrednicit să-l rețin. Mi-ar fi ușor să dau vina pe tensiunea în care am urmărit întreaga dispută, pe inima care dădea să-mi pocnească la ultimele două asalturi și în prelungiri, dar adevărul e altul: eu (iar ca mine probabil că sunt peste 90% din cei preocupați de sport) am soft-ul ocupat de gagicile lui Dodel, de golăniile Nașului, de lătrăturile lui Becali, de ghidușiile lui Mutu, de toate porcăriile și tâmpeniile din fotbal, pentru ca acolo să mai rămână loc și pentru numele unor mari sportivi de care ne vom mai aminti probabil peste un an. Și atunci doar dacă iau titlul olimpic.