Gabriel MANȚĂ

Reîntoarcerea lui Emem Stoica la Steaua, privită din perspectiva linsului acolo unde a scuipat, dar şi de unde a fost umplut la rândul lui de zoaie, mă lasă rece. Personajul era catalogat, sub pojghiţa de cuvinte se lăfăie un caracter realmente obscen. Cine nu l-a decriptat, se bucură că s-a întors acum la Steaua. Iar dacă unii l-au decriptat şi totuşi se bucură, atunci păcat de ei… Am constatat cu toţii cât de josnici pot fi Iancu şi Piţurcă, nivel la care Emem a coborât şi el de atâtea ori, cu fervoare, dar pe nici unul dintre cei doi nu-i văd coborându-se până la gesturile lui Stoica de la Târgu Mureş. Desigur că lui îşi este zeu, dar pentru un club ca Steaua un astfel de oficial este o ruşine plenară.

În sprijinul celor de mai sus vine şi declaraţia sa de după “recuperare”. Cică până acum se bucura de eşecurile Stelei, pentru că i se pare normal să nu-şi dorească pentru alţii succese mai mari decât a avut el în Ghencea! Iată mostră de gândire meschină a marelui stelist care se pretinde, în fapt Steaua fiind simplu mijloc de locomoţie a unui ego obez. De aici şi până la confiscarea palmaresului nu este decât un mic pas, executat nu o dată cu graţie. De-a lungul timpului l-am auzit asociind performanţele Stelei pronumelui personal, pers I, sg. Semifinală de UEFA, titlu de campion, tuturor le-a fost artizan. Şi chiar dacă am face compromisul de a-i accepta merite peste cel al lui Olăroiu sau al jucătorilor înşişi, oare merită preţul?! Şi comuniştii se mândreau cu Canalul, pentru ei desigur a meritat. La Urziceni, plecarea lui Dan Petrescu şi parcursul ulterior al Unirii au arătat cine era adevăratul edil al performanţei din Bărăgan.

Dacă o parte a suporterilor stelişti vor titlul cu orice preţ, este treaba lor, modul lor de a-şi satisface pasiunea. Dar să fie conştenţi de ofrandele la care se obligă, chiar dacă derapajul din adulare spre contestare nu va mai fi rezolvat ca pe vremuri, episodul cu lovirea suporterului fiind arhivat la “greşeli de tinereţe”. Au fost momente în care Emem încerca să convingă pe toată lumea că albul era negru, că arbitrul care greşise în favoarea Stelei de fapt o furase, că Saban este un fundaş de o valoare de care numai proştii nu-şi dau seama, precum în povestea cu hainele împăratului. Unii pot considera că asta este dibăcie, în fapt tupeu, sfidare, prost gust. Aşa cum a fost şi manifestarea din lojă de după golul lui Bilaşco. În timp ce Lăcătuş, stors, nu găsea puterea de a se bucura de o victorie numai înălţătoare nu, cineva ţopăia indecent la oficială. Deja se întrevăd primele merite în rederesarea Stelei…