Doru POPOVICI

De câtva timp încoace, aproape că nu trece zi fără să aflăm despre noi şi noi fapte de vitejie ale sportivilor români, cu precădere ale fotbaliştilor, fapte care însă au drept teren de manifestare nu tocmai arena în care s-ar cuveni să se afirme, ci (în cel mai bun caz) culoarul care duce acolo ori alte spaţii care n-au nici o legătură cu locul de muncă al respectivului.
Bunăoară, cel mai caz, al domnului fotbalist Săpunaru, a avut drept loc de desfăşurare tunelul de acces al stadionului unde a avut loc derby-ul etern, Benfica – Porto. Incidentul, indiferent de motivul declanşării acestuia (care se pare că ar fi fost, după spusele martorilor, nişte vorbe adresate de un steward, adică de un om de ordine, lui Săpunaru; mă gândesc că i-o fi zis ceva de echipa lui, Porto, iar ăsta, românu’ născut „portoman până la moarte”, fire sensibilă deci, n-a suportat aşa afront şi a replicat cum ştie el mai bine, cu pumnu’, adică) l-a adus pe numitul Săpunaru în centrul atenţiei, devenind în sfârşit şi el subiect de primă pagină, dacă prin fotbal nu i-a reuşit asta niciodată, datorită, datorită unui croşeu aplicat nenorocitului ăluia ca la el în mahala (a lui Săpunaru, nu a portughezului, că diferenţa între mahalaua portugheză şi cea românească e tocmai asta: ce rezolvă ăia cu vorba, ai noştri o rezolvă cu copita superioară). Se mai naşte doar o uşoară nedumerire: când morţii etc. O fi învăţat alde Săpunaru atât de bine portugheza încât să priceapă ce i-a zis ăla!? Dacă e vorba doar de o neînţelegere? Că eu, dacă aş fi (apără Doamne!) în locul lui, pe asta mi-aş construi apărarea: „Onorată comisie (sau juriu, sau ce-o fi), ştiţi că noi, românii născuţi sub Ceauşescu, am fost educaţi să ne apărăm ţărrrrişoarra noastră de toţi ăia care-i vor răul. Iar pentru mine, Portugalia e ca mama, iar iar Porto e ca tata. Deci, înjurându-mă de tată e ca când m-ar fi înjurat de tot neamul meu de eroi, de la Gerula încoace. Aşa că să zică mersi, sau <ogrigado>, pe limba aia a lui şi-a noastră, că nu i-a, fu..., pardon, tras şi-un şpiţ... acolo. Iar dacă cumva am înţeles io greşit, atunci (cum scuze?, care scuze, ce-s alea!?) să ştiţi că io n-am învăţat limbi străine, ci am venit să muncesc, să fac şi io un ban cinstit. Asta-i viaţa!