Alina MIHĂESCU

Am fost în vizită la Casa Poporului. Ca turist. Să ştiți că e deosebită! De-a lungul timpului, s-a întâmplat să vizitez şi alte chestii de mare interes turistic – Turnul Eiffel, Domul din Milano sau Acropolis. Fiecare edificiu, impresionant în felul său. Despre niciunul însă nu am simțit nevoia să vorbesc neîntrebată, ca acum. Dat fiind că Palatul Parlamentului este, potrivit World Records Academy, a doua cea mai mare clădire administrativă pentru uz civil ca suprafață din lume, cea mai scumpă clădire administrativă din lume, precum şi cea mai grea clădire din lume, a fost chiar banal să o găsim, dar faptul că are nenumărate intrări nemarcate ne-a întârziat puțin misiunea, această orbecăială pe sub porți făcându-ne să pierdem rezervarea. Când în sfârşit am ajuns la intrarea potrivită, am fost întâmpinați de o domnişoară plină de sictir tradițional, vădit deranjată că nu cunoaştem procedurile de vizitare – chestii banale: cât durează turul, la ce oră începe, de unde luăm bilet. Că ea e sătulă să dea o mie de astfel de explicații pe zi. Și-o doare şi stomacul. Eu aş fi adăugat că a fost şi bolnavă când era mică, dar nu mi-am permis, de dragul turiştilor străini cu care eram. Și ca şi cum am fi fost în Elveția, momentul mult aşteptat a venit la fix. Nu glumesc. Un ghid frumuşel, tinerel şi realmente bun vorbitor de limbă engleză ne-a invitat în zona de check-in. Știți, ca la aeroport şi ca în orice Parlament civilizat, se face o verificare a vizitatorilor. Dar ceea ce părea că intră în normal s-a transformat brusc într-o scenetă dâmbovițeană cu ciudați pentru că un agent de securitate explica isteric în româneşte unui cuplu de turişti israelieni că pe el nu-l interesează că ea nu poate trece prin poarta detectoare de metale din cauza stimulatorului cardiac implantat. Într-un final, a intervenit ghidul vorbitor de limbă engleză şi l-a convins pe agent că excesul de zel nu face bine – nici lui, nici turiştilor, nici țării. Mie, nici nu vă mai spun. După alte 10 minute am trecut şi de cumpăna asta şi am pornit în turul sălilor fără de-nceput şi fără de sfârşit, dar mai ales fără sens. Într-o sală, în timp ce simpaticul nostru ghid ne copleşea cu cantitățile, mărimile şi recordurile specifice, am văzut cel mai mare candelabru din clădire – 5 tone – cristale şi ceva metal. Frumos, nu zic nu. Mai încolo, pe un hol foarte larg şi foarte lung (deşi e cumva redundant să zic asta, pentru că acolo totul e foarte mare, larg, lung, înalt, adânc şi mult) ne-am putut bucura ochii cu tablouri semnate de pictori români, de asemenea frumoase. Sabin Bălaşa chiar merită văzut. Trecând dintr-o sală în alta şi observând podeaua şi pereții, m-am bucurat că nu ştiu valoarea lemnului de esențe nobile, ca să nu mi se facă rău. Și totuşi, marmura e dominantă- albă, roz- toată românească. Și construcția e tot românească, garantat. Pentru că pereții, adesea muruiți de apă, sunt în grija nimănui, iar imensități de covoare persane stau rulate acolo, la vedere, de parcă ar fi în debara, nu în Sala Drepturilor Omului, de pildă. Dar de scenele religioase din Casa Poporului ştiați? Da, există şi sigur că da, intrigă turiştii. Au rămas pe pereți după ce s-a turnat un film despre papalitate. N-ar fi nimic foarte rău în asta dacă afişele (pentru că asta sunt) nu ar fi parțial desprinse de pe pereți şi rupte. Și tot aşa, uşor, uşor, printre cristale şi mătăsuri, ajungem în balconul cel mare în care ghidul ne povesteşte momentul lui Michael Jackson, inventatorul celebrei erori „Bună seara, Budapesta!”. Iar la final, apoteotic şi tot ca la aeroport, turiştii l-au aplaudat pe ghid pentru prestație. Nu ştiu de ce, dar a trebui să vă spun ce minunată este această clădire din sectorul 5 al Capitalei care a costat 4 miliarde de euro, pentru construcția căreia au murit zeci de oameni şi de care inițiatorul ce se visa aici locatar n-a apucat să se bucure nicio clipă. Măcar atât!