Lucian AVRAMESCU

Când eram adolescent îmi intrase în cap că voi muri la 27 de ani. Cum și de unde-mi năzărise ideea, habar n-am. Eram însă convins, cu o tristețe relativă, că voi sucomba la 27 de ani. Încercam să-mi acomodez optimismul cu această decizie a destinului. N-aveam nici un dubiu că așa se va petrece. N-am murit, precum se vede, la 27 de ani. A fost cât pe ce să mor în diverse alte împrejurări. Moartea m-a ratat mereu, inclusiv cu prilejul unui infarct pe care-l așteptam genetic (pe linie paternă toți făcuseră așa ceva). S-a întâmplat acum 13 ani. Inima bate, văd, și mă simt viu, cu inima, cum scriam într-o zi, plină ochi de iubire.

Pe 14 august, anul ăsta, am împlinit 65 de ani și nu s-a întâmplat nimic miraculos, decât întâlnirea cu informația că pot ieși la pensie. Să iasă fiu-meu, am zis, soacră-mea, iubitele mele din tinerețe, eu nu ies. Nu-s pregătit pentru cuvântul pensie. De la redacție, Daniela Juncu, însărcinată cu chestiuni contabile, mi-a uns un dosar din care rezultă că lucrez de peste 40 de ani în presă, că am plătit toate cotizațiile pentru vârsta interdicțiilor de optimism, că am scris cărți, o grămadă, că mi se cântă poezii, vreo 200, și plătesc la Uniunea Compozitorilor sume, că sunt membru al Uniunii Scriitorilor, cu cotizații la zi, de la 25 de ani. Toate astea sunt adunate, de ea, nu de mine, într-un dosar de pensie. După mai multe luni, în care eram pensionar fără patalama la mână, și puteam muri în lipsa banilor de mâncare, doctorii, telefon și încălzit odaia, timp în care pensia nu mi-a venit, azi, după ce am scris un articol, în care-mi propuneam să nu mă mai iau de Băsescu și Ponta, de PDL și USL, de miniștri și amploaiați, fiindcă vin sărbătorile, iată că am primit înștiințare că mi s-a aprobat dosarul. Dosarul de pensie. Adică de ce să mi se aprobe? Păi de 41 ani de arat și plivit în câmpul muncii de ce să binevoiască cineva să-mi aprobe?

Mi-am aprobat pensia eu, singur, prin munca mea și taxele plătite. Nu-i așa! Trebuie să ți-o aprobe, cu bunăvoințe, instituțiile, cancelariile, ștampilele. Guvernul, prin ghișeele subordonate, se ocupă de asta și dacă se supără zice că banii tăi, plătiți disciplinat zeci de ani, nu mai sunt, au fost cheltuiți, iar dacă nu ești cuminte, ești fiul ploii. Decizia – mă aflu la Sângeru – primită la domiciliul stabil din București, aflată de mine prin lectură telefonică, zice că pensia mea, aprobată de doamna cârmuire a României, e de 1.080 de lei. Un vecin, polițist, mai mic ca mine cu 15 ani, are aproape 3.000, iar un fost coleg, subaltern, la un ziar de tineret, are 2.300. Directorul unei pușcării unde era trimis bunicul are 6.000, iar un vecin cu patru clase, care a fost un fel de lucrător cu mătura la o instituție cu grade, are și el dublu. Și acelea sunt niște pensii amărâte. Nu le râvnesc și nu-i dușmănesc.

Sunt însă nițel perplex. Parcă-i cam puțin, față de cât am asudat și donat. De acum trei zile de când l-am înjurat pe Ponta nu ne mai merg circuitele de știri. AMPress a amuțit. Departe de mine gândul că pensia mea are legătură cu politica. Numai că venite împreună, la pachet, m-au întristat suplimentar. Dacă mi se ia dreptul la pensie, măcar să mi se lase dreptul de a munci. Cât încă pot. Oricum, refuz domnilor această pensie. O fac cadou regimului Băsescu-Ponta spre a astupa nevoi majore. Transmit pe această cale împuterniciților care mi-au aprobat ”pensia” că renunț la acest favor și le-o donez.