Printează articolul
Trimite e-mail
ø fişiere video
Mircea Cărtărescu - pe unde poate și cu orice prilej – continuă notoriile sale vituperări la adresa poporului român, dovedind …, dovedind multe…
Înainte de toate, și pe același prim loc, dovedind lipsa de iubire și necunoașterea: necunoașterea iubirii și, semantic vorbind, necunoașterea noțiunii de popor.
Nu știe, așadar, bietul cărtăresnob, că poporul este o entitate unică, istorică, perenă, caracterizată printr-o unitate de limbă, tradiții, cultură, loc de trai, lesne putând-se ajunge și la argumentele „determinismului geografic”.
Cărtăresnobul neiubitor, așadar, vituperează la grămadă la adresa românilor, față de care el se simte - vezi bine… – un ins ”cu totul și cu totul de aur, bătut în nestemate”; că și așa-i plac basmele, mai ales basmul despre el…
Pe scurt, el se crede o binecuvântare celestă căzută pe meleagul unor Lucian Blaga, Eminescu, Bălcescu, Mihai Viteazu, Ștefan, Coposu, Petre Țuțea etc… Lista iubiților și iubitorilor ”plebei” putând continua pagini de-a rândul…
Da!: Mircea Cărtărescu se simte ”un diamant dat la porci”; la ”porcii” poporului român; unii fiind cei mai înainte enumerați.
Iată câteva recente perle cărtăresnoabe:
"Dacă trăiești numai in România, e posibil să nu-ți dai seama că e ceva în neregulă cu lumea din jur. Ai culoarea mediului şi te miști odată cu el. Ești una cu toți ceilalți.”
Apoi, despre cei care pleacă din țară: ”Dacă te întorci, după o vreme îndelungată, în țară e cu neputință să nu fii izbit de cât de anormală e umanitatea de aici. De cât de chinuiți sunt oamenii şi de cât de răi devin din cauza asta.”
După capul acestui frustrat negăsit – talentat literar, dar atât! - răutatea e ceva ”în aer” și românii, din cauza asta, devin răi. Toți!... Toți românii!... Nu și ceilalți: ungurii, evreii, nemții, tătarii etc…
Apoi, practicând proiecția (termen psihologic, de specialitate…) – adică punerea propriilor stări și practici în seama altora – scrie:
”Una dintre cele mai răspândite strategii de supraviețuire este mitocănia agresivă” – adică exact conținutul scrierii sale.
Și, elogiind ipocrizia din ”țările civilizate” – pe care o confundă cu sinceritatea – debitează alt savantlâc: ”Această ipocrizie poartă numele de politețe şi e esențială pentru fluidizarea substanței sociale.”
Nu, domnule Mirciulică, politețea înseamnă conținut profund!... Este conținut luminos, irepresibil, crescut în casa părintească bună, iubitoare: casa unde ființează dojana fără pedeapsă și elogiul fără răsplată!... Numai așa, în iubire, se naște politețea!... Care nu e spoială și merge mână în mână cu bunăvoința, iertarea, nădejdea, răbdarea și, iar, cu… iubirea… Politețea nu e deloc ipocrizie!... Domnule Mirciulică, puiule vârstnic, numai într-o minte perversă politețea este spoială!... Cum este – bag de seamă - și la dumneavoastră, cel agresiv de nu se mai poate: om cu două fețe …
Apoi altă ”cărtăresapiență”: ”Românul nu este așa (politicos – nota mea) pentru că nu poate fi așa. Pentru că la noi, dacă ești bun, ești călcat în picioare.”
Omulețul ăsta decretează că ”românul” trebuie să fie rău, dacă alții sunt neciopliți. Altcumva spus, Mircea Cărtărescu nu știe nimic despre comportamentul etic - a te purta corect, în situațiile dificile – sau despre purtarea ”cu Dumnezeu” (pentru cei credincioși): unde omul bun respectă firesc niște ”porunci”: că ce rezolvi dacă la rău răspunzi cu rău?... Doar perpetuezi răul.
Mircea Cărtărescu a îmbătrânit degeaba…
Nu face deosebirea dintre necesitatea de răspunde ”agresiv”, apărându-te ferm, doar atunci când în mod direct îți este în pericol viața… Nu înțelege nici firescul de răspunde hotărât și calm – autoritar!... - rostind adevărul crezului tău, dacă îți este atinsă demnitatea, ignorându-l mai apoi ”pe cel rău”.
La fel de trist este și faptul că el nu cunoaște, pare-se, oameni buni. E drept că nici nu se străduiește, el locuind în bula obsesiei Premiului Nobel. De aceea mai screme una, scuzându-și propria agresivitate:
”Bădăranii nu sunt bădărani din naștere. Și ei sunt bieți oameni la care s-a urlat şi care-au fost umiliți de când se știu. Au devenit scârboși pentru că au simțit pe pielea lor că nu ține să fii drăguț cu ceilalți.”
Nu cunoaște deloc elemente esențiale despre geneticul și epigeneticul individual și colectiv, deopotrivă nu face deosebirea dintre voință – cea care construiește ”omul bun” - și ambiție – care îl naște pe ”celălalt”; mizând doar pe ultima, cea generată de primitivul ”creier reptilian”.
Mă opresc aici fiindcă lista catalogărilor ofensatoare făcute de Mirciulică – acest prunc frustrat în trup de adult - la adresa românilor este lungă.
Ca s-o scurtez: până la anișorii ăștia mulți, el nu a înțeles că înăuntrul unei populații plurietnice (cum sunt acum toate populațiile țărilor) există și ceilalți: oamenii ”cu Dumnezeu”, cei etici și că în aceștia este nădejdea...
Nădejdea nu este în cei care urăsc și critică la grămadă o etnie, un popor, nici în cei care pleacă.
Când iubești, nu pleci: din familia ta, din casa ta, din țara ta!... Căci, dacă pleci, le lași pe mâna oricui și, la întoarcere, nu e cum să le găsești mai bine.
Când iubești nu denigrezi la grămadă, superficial, generalizând, ci ferm și calm, arăți adevărul și dojenești pe cei anapoda. Pe ei, nu un popor întreg, nu o etnie, nu o populație plurietnică!
Si câteva concluzii care, în cazul notoriului netrăit Cărtărescu, sunt inconturnabile: talentul (literar) fără un experiențial bogat este nul. Cum nulă este biblioteca din capul tuturor erudiților netrăiți. Iar frustrarea pe multiple planuri – de la cel al nerecunoașterii sale planetare ca scriitor, la cel… erotic – poate duce și la rătăciri de prostituție literară ascunse sub precarul văl al unei presupuse științe: ”De ce iubim femeile”… Cum să iubești femeile, poporul, natura întreagă - Marea Lucrare ... - domnule Mirciulică, dacă nu cunoașteți iubirea?!...
