Fluxul memoriei

Ceauşescu a stat la Moscova după 1950, în ultimii ani ai vieţii lui Stalin. A făcut cursuri de propagandişti în cadrul armatei, probabil în limba rusă. Armata populară avea atunci o direcţie politică superioară, al cărei şef a fost întâi Nicolae Ceauşescu şi la sfârşit Ilie Ceauşescu. Ce trebuia să înveţe un tânăr cu 4 clase primare făcute în copilărie? Lozincile de bază ale propagandei bolşevice, ale cărei temelii le-a pus Jdanov. În comunism şi nu numai, oameni altfel bine şcoliţi şi inteligenţi erau conduşi de unii activişti imbecili de-a dreptul. Muzicianul şi profesorul sucevean Andrei Lipovan avea trei grade de comparaţie la superlativul negativ: prost, tâmpit, cretin. În principiu eu am cunoscut toate categoriile. Profesorul Ion Siminiceanu, fost activist de stat şi de partid, este unul dintre cei care ar trebui să-şi scrie memoriile, dacă cumva n-a făcut-o. L-am criticat mult pentru distrugerea zonei vechi în 1980, dar am menţionat că a rezolvat pârâul Cacaina şi parcul dendrologic de sub cetate, că a sprijinit acel cor de cameră faimos din anii 1970, condus de dirijorul Ştefan Pintilie, coleg şi bun prieten, dispărut demult, înainte de epoca de aur. Dar, prin 1975, l-am cunoscut la biblioteca publică pe un bătrân compozitor, Alexandru Zavulovici, dispărut demult, profesor şi la şcoala de artă din Suceava. Semnele bătrâneţii erau clare. A donat instituţiei unele lucrări proprii, dar majoritatea manuscriselor şi biblioteca lui personală au fost donate mănăstirii Putna.

Nicolai Moscaliuc, de care m-a legat iarăşi o lungă prietenie, păstra bagheta dirijorului, cu care dirijase în Cernăuţi Corul mitropolitan. Dar să revin la secretarul general, pe care l-am mai analizat referitor la stagiul lui de la Moscova. Este clar că cominterniştii bolşevici veniţi cu tancurile sovietice T34, erau agenţi KGB, apoi au devenit agenţi dubli şi tripli. Despre absurda frică a lui Ceauşescu de KGB am mai vorbit. Fără ei şi Armata Roşie ar fi rămas pur şi simplu vagabond prin Bucureşti, un fel de boschetar de astăzi. O altă lozincă a educaţiei politice era munca în rândul maselor. Era titlul unui capitol din planurile de muncă făcută de toţi propagandiştii de partid şi de stat, activişti, funcţionari, cadre didactice etc. Am mai amintit că de fapt planurile de muncă erau mai importante decât acea nebuloasă „muncă în rândul maselor”. De la om la om, mai mergea. Singura activitate care mergea erau şedinţele. O sală plină de ţărani sau muncitori, adunaţi cu arcanul, ascultau fel de fel de tâmpenii, din care nu înţelegeau nimic şi, evident, nici nu-i interesa nimic. Casele de cultură, căminele culturale, cluburile, bibliotecile, trebuiau să aibă planuri de muncă cu mai multe capitole. La ţară, învăţătorii şi profesorii făceau ceva muncă artistică cu elevii şi unii tineri din sat. Dar şi la oraşe fabricile trebuiau să aibă formaţii artistice. Culmea absurdului, care se perpetuează penibil la televiziunile actuale cu manele folclorice româneşti. Penibile. Anul 1962 înseamnă, o spun de multă vreme, moartea definitivă a folclorului ţărănesc. Ceea ce s-a mai putut păstra sau înregistra de unii cântăreţi talentaţi e puţin.

Primul activist comunist de la Costâna din 1950 era Nicuţă Butnar sau al lui Furchis. Provenea dintr-o familie de oameni gospodari. Nicuţă al lui Furchis putea fi caracterizat cu un cuvânt extrem de plastic: potlogar. Era tipul potlogarului clasic. Cuvântul l-am descoperit pe la 11 ani, în volumul „Serile în cătunul de lângă Dikanka”, de Gogol, geniu prim al literaturii ruse. Şi acolo potlogarul era un primar. Sătenii i-au fost făcut şi o poezie, din care reţin: „muieratic, potlogar/ şi hapsân e moşul nostru.” Noi am avut mulţi activişti, de toate mărimile, potlogari. Şi în oraşe, şi la sate. Mulţi şi muieratici şi potlogari. Am cunoscut destui dintre ei, dar fiind mulţi plecaţi în iad, cred, nu le mai amintesc numele. Să-i judece Talpa Iadului, considerată în popor şeful iadului. Povestea cu dracii este, evident, folclor.

Activiştii potlogari nu credeau în comunism şi în balivernele lui. Profitau cât puteau de avantajele meseriei lor. Suceava a avut şi un prim-secretar potlogar, care o ţinea doar într-o beţie. Exact ca în Gogol. Activişti de partid şi de stat potlogari mai trec pe străzile Sucevei contemporane. Mai trec şi unii vechi bolşevici cominternişti care au multe pe conştiinţă. Îşi primesc în linişte pensia de zeci şi zeci de milioane de lei vechi pentru marea contribuţie la construirea socialismului sau la demascarea duşmanilor de clasă.