Fluxul memoriei

Politrucii literari se înmulţeau ca ciupercile. Unii au scris şi publicat între 30-50 de romane realist-socialiste sau postrealist-socialiste din epoca de aur. Era şi un romancier provenit dintr-un muncitor, Nicolae Ţic, care are rafturi pline de cărţi în biblioteci. Şi eu am ezitat în problema maculaturii care umple încă rafturile bibliotecilor publice. O regulă de bază a acestor instituţii este să se păstreze cel puţin un exemplar, indiferent de conţinutul şi valoarea lui. Cele de lectură curentă, nefiind cerute acum, pot şi trebuie casate. Şi Platon Pardău, bucovineanul nostru, plin de romane, trebuie eliminat din biblioteci. Să nu se creadă că în perioada interbelică Suceava a avut mari scriitori, sau chiar mici scriitori. Nu a avut decât diletanţi, pe care nici nu-i mai găseşti decât cu greu la fondurile vechi.
Mihai Beniuc a scris peste 50 de volume de poezii, una mai bolşevică ca alta. Totuşi atât volumele de până în 1945, cât şi unele versuri chiar de prin 1950, proletcultiste, se reţin. În fond se putea scrie şi o capodoperă proletcultistă. N-a reuşit nici maestrul Sadoveanu. Gorki a scris un roman bun, Mama, „mama” realismului socialist.
Mitul lui Nicolae Labiş a fost cultivat ani de-a rândul. Dacă nu-l preluau politrucii de la început, poate că nici nu avea loc tragicul sfârşit. Ţinut la o şcoală de literatură ultra-proletcultistă, tânărul a fost evident intoxicat cu balivernele comuniste. La vârsta aceea, în acele condiţii, era aproape inevitabil. Fără favorurile materiale ale propagandei literare, undeva student la Universitatea din Iaşi, din Labiş poate ieşea un poet talentat, dacă reuşea să nu publice balivernele, ci pe cele adevărate. După 1960, contextul se schimbase. Îi trebuiau şi lui încă 10 ani măcar pentru a se putea măsura cu Nichita Stănescu. În Botoşani era un poet elev la Liceul Laurian, Ion Crânguleanu, care a plecat la Bucureşti şi a scris volum după volum. Totul maculatură. Trebuie s-o spun cu regret că nimic n-a rămas, nici un rând, din teatrul lui Andi Andrieş, pe care l-am cunoscut şi stimat. Tatăl lui, Nicolae Andrieş, mi-a fost profesor la Laurian. Interesant este că prin 1955 era criză de poeţi. Toţi marii poeţi interbelici erau fie la puşcărie, fie interzişi. Era nevoie de tineri care să cânte partidul şi socialismul. Şi au apărut în fiecare oraş, pe lângă ziarele locale, precum şi în centrele universitare cu reviste literare. Academia Română de azi i-a şi catalogat pe toţi într-un dicţionar. Nimic practic nu a rămas în domeniul literaturii la Iaşi, Timişoara, chiar Cluj etc. Cine? Tiberiu Utan, Corneliu Sturzu, Alexandru Andriţoiu şi sute şi chiar mii de alte nonvalori literare? Dar chiar în Bucureşti, ce a mai rămas, în afară de Nichita Stănescu, pe care, singurul, l-am citit de bunăvoie la apariţia fiecărui volum? Nu mă gândeam că avea un destin viitor excepţional. Ion Horea, Ilie Constantin, Horia Bădescu, Cezar Baltag, Dan Laurenţiu şi zeci de alţii au fost oare poeţi? Cine i-ar citi astăzi? Eu nu. Şi ei erau consideraţi cei mai talentaţi atunci. Le citeam cronicile literare în reviste. Acum, la bătrâneţe, nu-l mai pot citi nici pe Eminescu, pentru că încă îl am în memorie, dar vreau să-l citesc pe Esenin. Am o adâncă admiraţie pentru genialitatea acestui tânăr beţiv, care a avut curajul să se sinucidă foarte repede, dureros de repede.
Între 1964-1968 ziarul „Zori noi” tipărise câteva suplimente literare intitulate „Suceava”, cu poezii despre partid, dar şi cu alte materiale interesante, mai ales ilustraţiile lui Vigh Istvan şi ale altora. Unul avea relatată pe larg vizita lui Ceauşescu din 1966, când a scris cu mâna lui în cartea de onoare de la Putna. În acea perioadă publica şi poetul Teofil Dumbrăveanu, băgat la puşcărie în 1971. Sincer să fiu, e de remarcat idealul lui din tinereţe, evident greşit, şi faptul că a crezut o viaţă în el. A crezut adică în Corneliu Zelea Codreanu, român cu mamă germană şi tată probabil polonez. Şi-a început cariera politică printr-o crimă şi a plătit pentru ea în 1938. Totul se pare că se plăteşte. Carisma lui n-a fost egalată de nimeni. Naţionalismul aşa-zişilor legionari era şi xenofob. Şi asta, de fapt, nu li s-a iertat. Securitatea de atunci lupta cu ei prin munţi, deşi împotriva comunismului a fost aproape un întreg popor. Ţăranii din Costâna urau comunismul, în acei cumpliţi ani. O ştiu clar, am văzut şi auzit, am trăit acei ani de teroare nu pentru copii, ci pentru oamenii maturi sau tineri.