Mircea Radu IACOBAN

Ce liniștitor sentiment de deplină siguranță încercăm picotind sub umbrela NATO! Articolul 5 din Tratatul Alianței mai că s-ar cuveni înrămat și așezat pe post de icoană: avem protectori de nădejde, nimeni nu va îndrăzni să ne clintească fir de păr fără a stârni mânia și riposta fermă a lumii libere! Mai bine să n-avem nevoie, dar de-o fi să fie, până se urnește NATO, rușii ajung de trei ori la vama Petea, în trecere prin Capitală instalează un nou guvern (să nu credeți că n-or găsi mușterii!) și, după rețeta cunoscută, organizează și-un referendum. După care, urmează ce-o urma, uită să mai plece! Sigur că-i un scenariu fantasmagoric, pus în pagină din necesitatea evocării tuturor variantelor, numai că a avea rusul în coastă, la malul mării, înseamnă îngrijorătoare respectare la literă a Testamentului lui Petru cel Mare. Autentic sau făcătură, Rusia îl urmează muțește veac de veac. Și-acolo scrie „A se întinde neîncetat spre Sud, de-a lungul Mării Negre.” Dacă Putin intră în Ucraina, va revendica fâșia către Crimeea – iată-l la fruntariile României, de unde ar putea începe și coborârea către Bosfor. Nădejdea noastră, aliații: America-i departe, reacția Germaniei încă incertă (ne trimite căști?), a Franței, poate fi corectă, dar insuficientă. Anglia nu ne-a prea iubit vreodată. Și nu-i vorba doar de la Ialta. România era vândută cu mult înainte de întâlnirea celor trei! Cu toate astea, de zeci de ani circulă povestioara cu procentajele notate discret pe colţul unui şerveţel de hârtie – ţara noastră cedată 90% influenţei ruşilor. Documentele arată și altceva, din punctul de vedere al României, mai regretabil chiar decât grobianismele lui Molotov şi Vâşinski: atitudinea americanilor şi, mai ales, a britanicilor. Cu un an înainte de Ialta, la Moscova a avut loc un lung şir de întâlniri între partea engleză (Eden, Kerr ş.a.) şi cea rusă (Molotov, Vâşinski), din când în când şi cu participarea lui Stalin. Stenogramele înfăţişează o aprigă tocmeală pentru procentajele dominaţiei asupra Bulgariei, Jugoslaviei, Ungariei şi, mai ales, Greciei. Eden a definit astfel poziţia Angliei: România „este o chestiune rusească”. Chiar dacă stabilirea la milimetru a fatidicelor procentaje rămâne mai mult sau mai puţin iluzorie, fiindcă n-a fost inventat şublerul capabil să măsoare cifra minune, iar sovieticii oricum n-au respectat barem fărâma de 10% influenţă occidentală cu care fuseseră miluite România şi Bulgaria, s-a trudit îndelung şi din greu la împărţirea sferelor de influenţă în Balcani. Cum americanii nu agreau din principiu astfel de cinice partajări, englezii şi ruşii au continuat în taină împărţeala între ei. Şi când, uneori, Moscova se arăta dispusă să mai cedeze câte ceva din acel înrobitor 90%, intervenea Churchill, care a telegrafiat în trei rânduri de la Londra, potolindu-şi emisarii: „acolo (în România, n.n.) nu suntem decât spectatori.” Deplasându-se în persoană la Moscova, a declarat în faţa lui Stalin: „România este treaba ruşilor” (9 oct. 1944). De altfel, în prealabil se semnase acordul de armistiţiu, care stabilea totala aservire a ţării (Vişoianu: „România are toate dezavantajele unei ţări ocupate şi toate obligaţiunile unei ţări eliberate”). Încercările de împotrivire ale delegaţiei Bucureştilor, condusă de Pătrăşcanu, erau imediat rejectate cu brutalitate de Molotov, cu asentimentul deplin al celor doi aliaţi (uneori participa şi americanul Harriman). Stenograful consemnează stereotip: „Ambasadorii Americii şi Marii Britanii sunt întrebaţi şi răspund că sunt de acord.” Ceea ce-l va face pe Molotov să exclame: „sunt mândru că aliaţii noştri apreciază justiţia noastră!” Mai mult: la încercarea lui Vişoianu de a se include prevederea retragerii Armatei Roşii de pe teritoriul României odată cu încheierea războiului, ambasadorul britanic apreciază că „România este îngrijorată fără motiv”, iar cel american, convins că ruşii vor respecta logica oricărei confruntări armate, dă asigurări în alb: „trupele vor fi retrase.” Când s-au retras… se știe. De unde se vede că actualii noştri parteneri din NATO ne-au livrat pe tavă rușilor, tunşi şi frizaţi, cu mult înainte de Ialta. Sigur, „azi toate s-au schimbat”, altele-s realitățile, mobilurile, procedeele, forțele. Oricât de încrezători și recunoscători am fi pentru protecția aliaților, stăruie totuși zațul amărui rămas după cele întâmplate și la Ialta, și înainte de Ialta. Dar poate nu-i momentul să ni le reamintim – hai, odată și odată, cele rele, să se spele!