Mircea Radu IACOBAN

Ne place, nu ne place, trebuie să recunoaștem că ideea Unirii a îmbătrânit și nu mai are nici pe departe vigoarea forței mobilizatoare și catalizatoare din 1990-2000, atât dincolo de Prut, cât și dincoace. Scade, firește, și interesul nostru pentru tot ceea ce se petrece în Basarabia, iar acordarea cu larghețe a cetățeniei a dus mai degrabă la însușirea de privilegii decât la reala conștientizare a îndatoririlor ce ar reveni unui cetățean român. (În satele noastre din preajma Prutului sunt numeroase familii care au acordat contra cost falsă „preluare în spațiu” și drept de domiciliu la sute (!) de basarabeni ce-și văd de treabă la casele lor din Republica Moldova ori cine știe altunde în Europa, iar unii nici n-au călcat vreodată pe la noua adresă unde s-ar zice că viețuiesc! Explicația: stabilirea „de jure” în România le acordă „de facto”, între altele, dreptul la alocație pentru copii. Care ar urma să se și dubleze!) Sigur că nu se poate generaliza, dar devine tot mai evident că sleirea ideii Unirii determină indirect și slăbirea interesului pentru tot ceea ce se întâmplă dincolo de Prut. Iar în Transnistria, nici nu mai vorbesc. Cu toată cvasi-închiderea graniței din ultimele trei-patru luni, un amic ce-și pregătește susținerea unui doctorat în Basarabia m-a cadorisit cu încă un teanc de cărți deloc cunoscute la noi, revelatoare în totul, până la totală surpriză – evident, toate scrise cu alfabetul chirilic. Între altele, am primit câteva manuale școlare editate oficial la Tiraspol pentru școlile în limba „moldovenească”. Din câte cunosc, au rămas doar vreo două-trei astfel de școli, deși populația moldoveană deține locul I în statisticile privind componența națională a „statului” transnistrean, iar „moldoveneasca”, alături de rusă și ucraineană, sunt limbi oficial recunoscute. Nu știam, de pildă, că elevii din aceste școli nu studiază nici istoria Moldovei, nici istoria așa-zisei republici de peste Nistru, ci istoria... Rusiei! Și asta încă n-ar fi nimic, dar în preambulul cărții de istorie a Rusiei pentru clasa 10-11, prezentată ca fiind „cel mai perfect manual dintre cele existente pentru clasele superioare” (pag.2) se scrie negru pe alb: „Manualul este destinat pentru studierea istoriei Patriei”! Așadar, nici mai mult nici mai puțin, Patria moldovenilor nistreni este... Rusia! S-a mai tipărit și o sumară „Istorie a plaiului natal” (care istorie, ce istorie?) dar câtă vreme Patria e Rusia, rămâne cu umil statut de completare și-atât. (Cândva am învățat și eu, la Liceul din Suceava, Geografia URSS, că așa era  pe atunci, dar autorii manualului n-aveau neobrăzarea să afirme că patria mea ar fi... Rusia!) Același prieten Ș.S. m-a înzestrat și cu o foarte elegantă „Constituție a Republicii Pridnistrovie” (dacă o citești fără să cunoști realitățile „țării”, poți rămâne cu impresia că-i o Lege Fundamentală mai democratică decât aceea a Statelor Unite! – de, afară-i vopsit gardul...). Reproduc din articolul 1: „Republica Pridnistreană este un stat juridic (n.m.: ce-o fi aia „stat juridic”?) democratic, suveran, independent”. Halal suveran și independent, câtă vreme patria cetățenilor lui este... altă țară, evident, și mai suverană, și mai independentă! Transparentul țel (nu numai propagandistic-manipulatoriu) „Patria mea este Rusia” îl pun în evidență toate manualele destinate românilor moldoveni, între care și „Limba moldovenească pentru clasa 6-a”. Într-o carte de limbă „moldovenească” micro-portretele nu-i evocă pe Eminescu, Creangă, Hașdeu, Alecsandri, cum se știe, considerați la Chișinău drept figuri reprezentative ale scrisului moldav, ci pe condeierul-general Piotr Petrovici Verșigora, erou al Uniunii Sovietice distins cu Premiul de Stat al URSS, ori, desigur, pe Pușkin (Eminescu, nu). Supliment al îndreptățirii: Pușkin a vizitat cândva Tighina (Bender). Personalitățile-model propuse elevilor moldavi sunt Suvurov, Serghei Polețkii, Dimitrii Karbâșev, sculptorul Oscar Han (născut la București, dar autor al statuii din Orhei a lui Vasile Lupu)... Pour la bonne bouche, manualul se încheie cu un cuprinzător „Vocabular rus-moldovenesc”, precedat, surprinzător, de o culegere de maxime latine. Între care și „hae hactenus” – adică, „de data asta e destul”. Chiar așa! Destul! Eram tentat să consider editarea unor manuale „moldovenești” la Tiraspol drept generos gest al autorităților ce și-au amintit de școala în limba populației majoritare peste Nistru, atât de oropsită și persecutată, da-i prea evident că-s folosite pentru rusificare totală și necondiționată! Ultimul transport de opuri moldave cuprinde și un absolut idiot și grețos „Dicționar moldovenesc-român” semnat de Vasile Stati, ediția a II-a. revăzută și adăugită. Primitivul Stati nu se astâmpără! Despre prima ediție a  unui „Dicționar român-moldovenesc” în care nu există termenul „român” (!!) am scris în această rubrică și nu mai revin. Doar atât: inventariind regionalisme, Stati se căznește din nou să demonstreze că există o limbă „moldovenească” distinctă de română. Reiau întrebarea pe care am mai pus-o: „lingvistul” de la Chișinău a fost exclus din Uniunea Scriitorilor pentru că a plagiat consistent un autor de la București într-o carte a sa scrisă, desigur, în „limba moldovenească”. N-a schimbat nici un cuvânt în ceea ce, potrivit terminologiei sale, a „furluat” din textul românesc. Și atunci? Pasărea pe limba ei piere!