Bucovina lui Papuc

Liviu Papuc recidivează, trimițând către cititori cea de a șaptea culegere de texte consacrate Bucovinei (după „Bucovina în reportaje de epocă” – 2000, „Bucovina în scrieri de epocă” – 2005, „Bucovina în relatări de epocă” – 2009, „Bucovina în consemnări de epocă” – 2009, „Bucovina în mărturii de epocă” – 2010 și „Bucovina în notații de epocă” – 2011). Cum inspirat observă Doina Cernica, „Este o Bucovină de hârtie care freamătă, respiră, ni se destăinuiește cu elocvența, bucuria, amărăciunea și subtilitatea vieții”.
A șaptea carte poartă titlul „Bucovina în repere de epocă” și, chiar dacă biserica de lemn pozată pe copertă (Suha – Mălini) te-ar duce cu gândul la realități maramureșene, tot „Vesela grădină / Cu pomi roditori / Și mândri feciori” rămâne tărâmul investigat. Bibliotecarul Liviu Papuc, împreună cu Olga Iordache, a răscolit și cercetat nu numai îngălbenite colecții ale unor vechi gazete uitate, ci și sumedenie de alte izvoare, inclusiv colecții speciale adormite în colbul raftului, izbutind să adune și să înșire ochi după ochi o împletitură căreia nici acum nu i se întrezărește capătul.
La sfârșitul veacului XIX și la începutul secolului următor s-a scris enorm despre Bucovina, mai toate articolele tipărite în epocă purtând în subtext deslușite sugestii unioniste. Se practica intens modalitatea descriptiv-reportericească, explicabilă prin puținătatea mijloacelor de informare și prin circulația trudnică în vremea tinereții trenului cu aburi și a copilăriei automobilului. De la Câmpulung la Dorna, de pildă, se ajungea „cu trăsura prin Iacobeni, în trei ore și jumătate”, iar de la Dorna Helgii (?) spre Bârgaie, în Transilvania, cu un trenuleț electric (?) construit de armata germană în 1917. Era „unica legătură directă cu Transilvania” (pe care o vămuia prin 1925 „cunoscutul tâlhar Nicoliță, ce oprea trenul și golea buzunarele călătorilor”). Reportajul trebuia să suplinească absența obiectivului fotografic, urmând să lase asupra cuvântului (chemat să informeze, să descrie, să invite, să învețe, să emoționeze), toată povara înfiripării credibilei imagini de ansamblu. Contribuțiile antologate în cea de a șaptea carte, inegale, firește, sunt, cele mai multe, rod al unor „escursiuni” ce dovedesc cutezanță și prilejuiesc declarații clamate fără prea multă fereală: „O admiram (Bucovina kesaro-crăiască, n.n.) și, totuși, o deplângeam fără a o fi văzut, fără să o fi cunoscut vreodată. O cunoșteam de pe hartă, din istorie, din carte. Din Alecsandri cu-a lui «Dulce Bucovină, veselă grădină» (1912)”. Intelectuali rafinați precum Traian Chelariu nu se sfiesc să propună și să detalieze itinerarii turistice cu invitație la schi: „Vă cheamă Bucovina și vă așteaptă cu aceeași iarnă ca în leatul în care Bogdan descălecătorul vâna bourul legendar”. Dacă Iorga numea Bucovina „un sobor de clopotnițe”, Dragoș Protopopescu vede în unduirea culmilor înverzite „o țară frumoasă ca o rugăciune”.
O anume înțeleaptă exaltare reținută leagă între ele toate aceste relatări din alt veac – și nu-i vorba doar despre obișnuita tonalitate naiv-romanțioasă proprie gazetăriei epocii, ci și despre un filon de trăire emoțională sănătos nutrit de civism și efluvii patriotice: „Retragerea de pe munți s-a făcut în sunetele muzicii militare, care intona «Deșteaptă-te, române!», legendarul nostru cântec național” (Măgura, 1900); „Bătrâni, tineri, femei, fete și copii, toți trupeși, toți frumoși, cântând după muzică «Deșteaptă-te, române!»” (Câmpulung, 1900). Zenitul participării afectiv-emoționale plasându-se de fiecare dată la Putna: „Pentru noi, 14 milioane de români împărțiți în patru vânturi, nu e un loc de reculegere și de înălțare morală mai dumnezeiesc decât Putna. Aici s-au prefăcut în pământ de moaște oasele celui mai strălucit domn al nostru, Ștefan cel Mare” (1912). (Nu-s deloc sigur că am fi capabili, într-un cuget și-o simțire, să mai oferim probele unei atât de sincere mărturisiri a patriotismului netrucat: politicalele deșănțate din ultimele decenii, „demitizările” necugetate, atacarea valorilor naționale, macularea modelelor, toate au împins gesturile de suflet în pragul derizoriului, făcând aproape uitate spusele lui Paler: „Fiecare om are o patrie, restul sunt țări”…)
Gazetele vremii cutează și tentative de categorisire și definire între români: „Ardeleanul de dârz, munteanul, deștept, olteanul, șiret, moldoveanul, romantic. În bucovinean se împreună religia peisajului cu voievodalismul trecutului. Cea dintâi dă cumințenie, cel de al doilea, mândrie” (1937)… După cea de a șasea carte, bucovineanul Liviu Papuc, conform canoanelor genezei, s-a hodinit cuminte, spre a se bucura cu mândrie de Premiul Societății Scriitorilor Bucovineni. Cartea a șaptea, sunt sigur, nu va fi ultima din seria „Bucovina”: tezaurul Bibliotecii Universitare ieșene pare nesecat.