Mircea Radu IACOBAN

Puţine cărţi despre România şi Basarabia ultimelor două decenii s-au scris cu atâta bună-credinţă precum „Românii în goană după happy-end”, datorată lui Bogumil Luft, fost ambasador al Poloniei la Bucureşti şi la Chişinău, apărută în colecţia „Egografii” a Editurii „Polirom”. Nu trebuie să ne înşele mărturisirea „Această carte nu este obiectivă, pentru că mie pur şi simplu îmi plac românii. Îmi plac de asemenea fraţii lor basarabeni, indiferent dacă se consideră români sau nu. Ceea ce nu înseamnă că această carte n-ar fi adevărată, fiindcă sentimentele de prietenie deschid nu de puţine ori ochii asupra realităţii adevărate cu mai multă eficacitate decât aşa-zisul obiectivism rece, care adesea se scufundă inconştient în stereotipuri – adevăruri atinse însă de o invaliditate severă.” Arareori, cum se va vedea, cade şi autorul în capcana unor astfel de stereotipuri; în ansamblu, însă, cartea rămâne una dintre cele mai veridice „istorii în mers” scrise până acum, ochiul străin izbutind să vadă şi ceea ce nouă, prea implicaţi şi prea conectaţi la tensiunea clipei, fie că ne scapă, fie că primeşte proporţii necuvenite. Îl ajută şi formaţia de gazetar („mânuieşte în mod strălucit condeiul şi este un observator ager şi pătrunzător” – îl caracterizează Adam Michnik), ştiinţa decelării esenţialului, abilitatea păstrării echilibrului, precum şi, cum observam mai sus, buna-credinţă ce luminează oglinda fiecărei pagini.

În pofida autoacuzării şăgalnice de neobiectivitate, cartea tocmai prin obiectivitatea analizei impresionează cititorul deprins cu „istorii” scrise de pe poziţii dacă nu flagrant partinice, oricum apăsat subiective. Destinată în special cititorului din Polonia (a apărut în 2014, la Wydawnichtwo Czarne, Poland), „Românii în goană după happy-end” s-ar cuveni studiată cu precădere la noi, în ora de istorie – dacă acest obiect primejduit mai figurează în orarul şcolii noastre, etern răvăşit de intervenţii ministeriale. Greu de amendat o astfel de cercetare exactă, întreprinsă dinlăuntrul fenomenelor – ceea ce nu înseamnă că n-ar fi posibile, poate şi utile, eventuale adnotări menite să corecteze tocmai apelarea la acele „stereotipuri” atât de temeinic încuibate, încât au devenit... unanim acceptate.

Unul ar fi obsesiva menţionare a „temei buldozerului” care ar fi dărâmat istorice aşezări rurale româneşti. M-am mai referit la acest subiect; inutil se vede, câtă vreme şenilele buldozerului asasin continuă să zdrăngăne în cărţile de istorie recentă a românilor. Am mai spus-o şi-o mai spun: în România, n-a fost distrus nici un sat... cu buldozerul – ceea ce, desigur, nu legitimează proiectul utopicei sistematizări rurale ceauşiste, dar asta-i cu totul altceva. Doar că fantezia, pusă cândva în circulaţie de presa străină cu prea puţin acces la informaţia directă, a fost copios preluată şi-n media românească, şi acum toată lumea „ştie” că buldozerul a distrus sate, dar nu s-a putut avansa niciodată o denumire concretă barem a vreunui cătun astfel agresionat! N-a fost dărâmată nici o aşezare nu numaidecât din dragoste pentru valorizarea patrimoniului cultural, nici din considerente ce ţin de prezervări etnografice, nici din teama de oprobriu ci, mai întâi, pentru simplul motiv că atât legea sistematizării (nr. 59/1974), cât şi Hotărârea din 1985, prevedeau obligaţia ca, la părăsirea satului abandonat şi la stabilirea în centrul de comună, strămutaţii să primească locuinţe noi în perimetrul localităţii-mamă, musai în clădiri etajate – aşa scria la lege, în intenţia ocrotirii terenului agricol (care, astăzi, zace în bună parte nelucrat…). Numai că nu s-a construit niciodată vreun bloc cu astfel de destinaţie! În al doilea rând, culmea, legea… nu îngăduia demolări, ci spunea că „în satele mici şi dispersate este interzis să se mai construiască în viitor clădiri noi”, cătunele urmând să moară „de moarte bună”, în timp, afluirea populaţiei către noile „centre agro-industriale” urmând să se facă… de la sine. Se prevedea, prin lege (!), ca fiecare centru de comună să aibă „una sau mai multe şcoli, o bibliotecă publică, o casă de cultură, cinematograf, dispensar comunal, baie publică, magazine, reţea de apă şi canalizare.” Evident, vorbe. Utopii ceauşiste. Dar care o mai fi situaţia astăzi? Ce s-a întâmplat cu cinematografele, căminele culturale, bibliotecile rurale care... mai erau? Oricum, basmul cu balaurul-buldozer ar trebui definitiv retras din cartea horror a „epocii de aur”. Au fost destule agresările reale la adresa persoanei, mediului, tradiţiilor etc., etc., ca să mai inventăm cai verzi pe pereţi!