Mircea Radu IACOBAN

Dezolant hectarul cu cărţi la preţ redus ce te întâmpină la intrarea în magazinele Carrefour! Cei mai oropsiţi par a fi clasicii - şi ai literaturii române, şi universale. Editorii au mizat pe instinctul de conservare culturală al naţiei, bănuit interesată să aibă în casă barem un volum purtând, pe copertă, semnătura unui Eminescu, Sadoveanu, Creangă, Balzac, Dostoievski. Socoteala din târg nu s-a potrivit cu aceea din librărie: scoase de sub protecţia obligaţiilor şcolare, cărţile clasicilor pur şi simplu nu mai interesează – alte ritmuri ale cotidianului mioritic, alte tentaţii, altă conduită vizavi de marea literatură a lumii. Şi chiar dacă peştii de sticlă au cam dispărut din raftul bufetului-bibliotecă, locul nu i l-au luat cărţile, ci batalionul de bibelouri chinezeşti, străchinile de lut aşa-zis „populare” şi teancul de facturi clădărit ameninţător lună de lună. Editorii au mai mizat şi pe tradiţionalul interes şcolar: vine bac-ul, la română se cer lecturi peste lecturi. Din nou, socoteală greşită: şcolerul apasă o tastă şi-i apare rezumatul pe tavă: de ce să buchisească zile-n şir când există soluţia de minimă rezistenţă?

Să zicem că asta-i soarta clasicilor: strălucesc într-un veac şi apun în celălalt, rămânând să vieţuiască la terapie intensivă doar datorită insistenţei cu care istoria culturii susţine ideea că lumea nici n-a început, nici nu se sfârşeşte cu noi. Dar ce te faci cu vraful de cărţi ajunse în sectorul „preţ redus” deşi nu-s din stirpea „Iliadei” ori „Dumbrăvii minunate”? Afli acolo opuri ce ar merita o soartă mai bună, nici într-un caz să ţină marginea interesului general. Un titlu: „Experienţe carcerale în România comunistă”, vol. I, II, III, IV, apărut acum 6 ani, sub egida Institutului de investigare a crimelor comunismului, la Polirom. Este o cercetare care impresionează prin amploare, acurateţe şi, mai ales, prin revelarea crudă a tristelor experienţe din universul carceral revolut. A existat, în anii ’90, un real interes pentru astfel de lucrări; faptul că, acum, nu se mai vând, ce să însemne? De ce să nu mai intereseze? S-a spus (şi scris) tot ce era de spus? Ori a apărut o păguboasă sastisire, explicabilă prin bogăţia de titluri „la temă” şi prin insistenţa mass-mediei de a publica „revelaţii” fatal asemănătoare şi, de la un punct încolo, chiar monotone?

Nu mai contează cantitatea de enormă suferinţă încrustată în relatările simple ale unor oameni simpli, care vorbesc parcă la infinit despre bătăi, înfometare, umilinţe, justiţie nu legată la ochi, ci de-a dreptul oarbă? Iar noi, atunci, unde eram? Dezvinovăţirea cu „n-am ştiut” ţine cât ţine: poate nici n-am vrut să ştim. Adevărat, datorită pânzei de secretomanie ce acoperea pudic universul carceral şi concentraţional, ştiau doar represaţii şi, parţial, familiile lor. Totuşi, mult prea multă mizerie politică, arbitrariu şi abuz la adresa semenilor noştri, pentru a crede că-i cu putinţă să rămână neatins zidul tăcerii!

Relatările celor intervievaţi în cartea coordonată de Cosmin Budeancă conţin, în afara obişnuitului cortegiu de împilări şi nedreptăţi flagrante, care, cum spuneam, poate părea monoton prin repetarea situaţiilor, şi frânturi de declaraţii absolut năucitoare. În 1949, în ţinutul Ilvelor, au fost împuşcaţi trei deţinuţi. Când a venit vremea deshumărilor, familiile n-aveau nici un element care să permită identificarea rămăşiţelor. Atunci, femeia lui Toader Dumitru a cerut să se aducă o bucată din pânza putrezită a cămăşii, ţesută în casă, „că eu cunosc pânza me.” I-a fost adus un petec din cămaşa răposatului – „îi drept, e pânza mea şi el e mort.” Caraliii nu se sfiau să pună la cale cele mai odioase provocări (pe altele doar tolerându-le, vezi „reeducarea ” de la Piteşti). În coloniile de la Canal a fost adus un ziar „Scânteia”, special tipărit, al cărui articol de fond anunţa că paraşutiştii americani sunt la porţile Bucureştilor. Deţinuţii, fireşte, s-au bucurat: în funcţie de gradarea satisfacţiei, s-au aplicat crunte pedepse „duşmanilor poporului”. Eliberaţi şi ajunşi în marea închisoare naţională, deţinuţii păstrează deprinderi bizare pentru cei din jur. Foamea din puşcărie nu se uită: „când particip la o masă, nuntă, botez, onomastică, mănânc tot ce se pune pe farfurie şi o şterg cu mare grijă.” Nevasta căuta să-l potolească: „Măi, mă faci de ruşine, vezi că ai curăţat farfuria aia de poa’ s-o pună la loc în raft”. Impresionantă este şi ataşarea de mici animale, văzute ca personaje din infernul detenţiei mai... umane decât liota de caralii ce ştia doar să lovească. „Era un deţinut acolo care se pricepea să dreseze animale, avea darul ăsta... aducea la el un şoricel. Mai aveam şi un corb poştaş, care ducea bileţele de la o celulă la alta. L-or împuşcat...”

De-a dreptul jenant să vezi astfel de cărţi implorând trist, cu preţ redus!