Mircea Radu IACOBAN

Scriam, mai demult, despre cartea „Hoţia la români”, de Marius Ghilezan, în care poate fi citită fraza „se spune că nu există popor în lume care să aprecieze hoţia mai mult ca românii”. Oleacă dacă mai aştepta, autorul „Hoţiei la români” ar fi avut berechet la îndemână bogăţie de exemple, nu flecuşteţe gen „fură raţa din coteţ”, ci straşnice „bombe” cu reverberaţie europeană! Şi totuşi, a susţine că „românii e hoţi!” e-o prostie: ca-n toate pădurile, şi-n cele carpatine sunt puzderie de uscături. Numai că, iată, încep să cotropească şi să copleşească pădurea, drept pentru care mă tem că l-am judecat prea aspru pe Ghilezan: n-au cum fi toţi românii hoţomani, dar, după cum începe să se vadă, prea mulţi îs, Dumnezeule! În cantata lui Orff „Carmina Burana”, secţiunea „În cârciumă” trece în revistă tagma băutorilor: „Bea stăpâna, bea stăpânul, bea soldatul, bea preotul, bea acela, bea aceea, bea cel iute, bea cel leneş, bea acesta, bea aceea, beau o sută, beau o mie...” ş.a.m.d. Pe canavaua aceleiaşi muzici în cuvinte paralele s-ar putea broda un text contemporan „fură stăpâna, fură stăpânul, fură soldatul, fură preotul, fură acela, fură aceea, fură o sută, fură o mie...”

Care dintre mărimile zilei (şi cu ce culoare politică?) n-a pus niciodată barem gând rău avutului ţării? Cunoaşteţi un caz la Bârlad, altul la Sighet? Aşteptaţi puţin, încă nu se ştie, DNA-ul lucrează, n-au intrat zilele-n sac! Nu vedeţi că unde zgândăreşti un pic dai de coarnele hoţiei? Culmea este că, de la un anumit nivel în sus, cam pe la altitudinea ministerelor, luarea de mită a ajuns să fie considerată firească investiţie ce urmează a fi recuperată, ca-n cea mai onorabilă tranzacţie comercială!

Ministrul taxat cu milioane de euro plăteşte fără crâcnire (de unde?) pentru a se menţine în scaun, după care începe operaţia de recuperare, dacă se poate, cu un cât mai rotunjor profit. Am început să ne obişnuim, s-a produs un proces de desensibilizare şi în loc de uimire, reacţionăm compătimitor: săracul, iaca, l-au prins şi p-ăsta!

Nici într-un caz nu-mi închipuiam că a pătruns adânc corupţia cea mai murdară şi-ntr-o zonă în care nimeni n-ar fi bănuit vreodată: taman în... viaţa literară! De întâmplat s-a întâmplat la Craiova, acolo unde toate-s cu putinţă şi nimic nu mai miră, dar exemplul cifric îl voi da de la Filiala Iaşi a Uniunii, datele fiindu-mi mai bine cunoscute. Actul de constituire al Asociaţiei Scriitorilor l-am semnat în 1969, împreună cu alţi 13 scriitori ieşeni. Acum, în scriptele Filialei figurează nu mai puţin de 266 de membri! Creşterea numerică de-a dreptul explozivă de după 1990 este comentată diferit, unii văzând-o ca expresie (şi consecinţă) a libertăţii de creaţie, a desfiinţării Cenzurii şi a accederii neîngrădite la dreptul de asociere, alţii considerând-o urmare a labilităţii criteriilor de primire, în condiţiile unei exigenţe constant scăzute. Situaţia de la Iaşi s-a multiplicat de n ori (câte filiale sunt în ţară) şi mult mai consistent decât în Moldova, aşa că, până la urmă, Uniunea însăşi s-a gonflat, zice-se, excesiv, cu efect nedorit asupra prestigiului instituţiei şi al membrilor ei. Şi trebuie spus că nu doar orgoliul creatorului care se vrea musai considerat profesionist intră în joc, cât prevederea legală potrivit căreia membrii uniunilor de creaţie primesc un oarece spor la pensie. De unde şi ideea (oltenească) a investiţiei ce urmează a fi recuperată, dacă te ţin zilele, cu destul profit. Candidatului craiovean Nicolae Bălaşa, între altele, doctor în filosofie, autor de 18 cărţi (romane, eseuri, teatru etc., etc.) i-a fost de trei ori respinsă cererea de primire fiindcă (aşa sună reclamaţia) a refuzat să „cotizeze” cu 1.000 de euro. Cică, la Filială, i s-a spus verde-n faţă: „Aşa se face treaba, nu?” La a doua tentativă, a fost sfătuit să-l cadorisească pe un anume personaj din ierarhia culturală cu niscaiva... cârnaţi şi carne de miel (amintiţi-vă de caltaboşii lui Remeş!). N-a fost de-ajuns. A treia oară, taxa s-a mărit la 2.000 de euro. N-a plătit-o, nici acum nu-i membru. Bălaşa a reclamat în dreapta şi-n stânga; Ministerul Culturii s-a declarat neputincios, fiind vorba despre o entitate ce nu-i aparţine, iar DNA şi Curtea Constituţională încă n-au catadicsit să răspundă (solicitantul bate cu deplină îndreptăţire la porţile Uniunii Scriitorilor de ani şi ani!). Îmi plăcea să cred că uniunile de creaţie sunt enclave proteguite de corupţie prin însăşi misia lor de slujire a frumosului şi educare a naţiei. Iată însă că, incredibil, şi aici a ajuns mizeria cea mai imundă a mitei şi aranjamentelor necurate!

Săriţi, hoţii!