Mircea Radu IACOBAN

Între categoriile cunoscute de umor (umor negru, umor popular, umor absurd, umor englezesc, umor macabru ș.m.a) trebuie s-o includem și pe aceea propusă de Dorel Shor: „umor cumsecade evreiesc”. Doctorul Shor și-a publicat prima carte în urmă cu 40 de ani, la Editura ieșeană „Junimea”, și s-a înscris repede în lista debuturilor confirmate printr-o prezență scriitoricească stimabilă și productivă. Revine, după patru decenii (răstimp în care a mai publicat la Iași, dar și la București, Tel Aviv, Madrid), cu o carte ce am putea-o numi chiar „de identitate”, fiindcă rezumă selectiv și exprimă condensat datele unei personalități de certă originalitate în lumea atât de diversă a literelor începutului de veac. Volumul se intitulează „Să fim serioși!” și poartă subtitlul poznaș „umor cumsecade evreiesc” – ce invită la identificarea caracteristicilor acestei categorii de umor care nu-i deloc nou-născută, ci provine dintr-o veche și prestigioasă familie de spirite, pentru întâia dată definită ca atare printr-o sintagmă pe cât de jucăușă, pe atât de exactă. Aș încadra-o între limitele „umorului liant”, cel care, după cum spune definiția, „animă atmosfera fără ca nimeni să se simtă stânjenit”, furnizând „o tonică senzație de unitate”.

N-aș vrea să mă autocitez reluând fraze din postfața la cartea „Înger cu coarne” („Junimea”, Iași, 2007, și „Niram Art”, Madrid, 2012), dar nici nu văd de ce ar trebui să reformulez o caracterizare care, iată, se confirmă pe deplin: „Shor este un blajin înzestrat cu ascuțit simț al umorului, deosebit de sensibil, capabil să dibuiască cele ascunse dincolo de aparențe, moralist <cu mănuși>, care nu apelează la sentințe contondente, ci la terapia subtilă, inteligentă, a umorului fin – până la urmă tot coroziv”.

Chiar autorul se explică: „De multe ori când cititorul râde, aș prefera să zâmbească”. Sub semnul zâmbetului suveran se așază și noua apariție editorială ce înmănunchiază aforisme și schițe selectate dintr-o fastă recoltă scriitoricească întinsă de-a lungul a patru decenii și exercitată cu egală aplicație în perimetrul umorului de situație, de limbaj, de caracter. Mirodan l-a numit „un scriitor umoristic de excepție”, iar Roni Căciularul, prefațatorul cărții nou apărute în Colecția „Opera omnia” a Editurii „Tipo Moldova”, îl trece pe Shor printre scriitorii inspirați din „virtuțile păcatului”.

Toate – dar absolut toate – schițele din volumul „Să fim serioși!” pot constitui argumente, unele proze atingând chiar cotele excelenței. Ieșind totuși, uneori, din tiparul strâmt situație-limbaj-caracter. Inspirata schiță „Teste de cultură”, de pildă, nu se nutrește nici din incursiuni în caracterologie, nici din aventurile limbajului, nici din comicul de situație, ci operează dezinvolt într-un alt registru, cel apt să sugereze, prin ștrengărească imitație, stupiditatea țanțoșă și ridicolă a celor ce oficiază acultural taman în postata culturii. Iată câteva mostre-sugestie propuse de Shor în trena „testelor de cultură” prezente în mai toată presa mapamondului: TIBIA – a/ localitate din Egiptul antic, capitala regatului pe vremea lui Amenothep, al doilea cuceritor al Nubiei; b/ element arhitectural în partea inferioară a frontonului sau arhitravei centrale; c/ axul principal în mecanismele bazate pe osii și arcuri tridiferențiale. PERONEU: a/ unul dintre fiii regelui Priam, ucis în luptă de Menelaos sub zidurile Troiei; b/ lanț muntos alcătuind granița naturală dintre Franța și Spania; c/ perioadă istorică din neoliticul târziu, caracterizată prin apariția primelor arme și unelte cizelate”.

E-o incursiune plină de haz în lumea noastră tele-culturalizată, plină de paradoxuri („Cei care nu au de lucru fac demonstrații, cei care au de lucru fac greve”, ”Dacă vrei să fii în rând cu oamenii, treci la coadă” , „Toate generațiile sunt de sacrificiu”, „Cine pupă sus, scuipă jos”...).

Aforistica lui Shor, etalată cu rigoare de metronom în paginile revistei „Expres Magazin” (Haifa), ilustrează dimensiunea tonic-înaltă a cugetării în zodia paradoxului și absurdului, amândouă nutrite din „virtuțile păcatului”. Și cum „ceea ce e frumos nu poate fi prea complicat”, cartea se citește lesne, cu plăcere, dintr-o suflare, chiar dacă invită, uneori, și la reveniri asupra paginii, spre întreaga deslușire a sugestiilor de reală și surprinzătoare subtilitate. O carte-bucurie.