Se sting veteranii cărții mele

La cei 101 ani, ultimul dintre eroii veterani de război ai cărții mele ,,VALORIFICAREA MĂRTURIILOR VETERANILOR DE RĂZBOI DIN BOSANCI ÎN ORELE DE CONSILIERE ŞI ORIENTARE”, DOMNUL CURIC GHEORGHE (GEORGIE),a trecut la cele veșnice în ultima zi a lunii septembrie 2020.

Alături de DUMNEALUI au fost și mulți alți camarazi de arme care au luptat şi au sângerat în bătăliile purtate de armata română pentru reîntregirea hotarelor ţării sfârtecate de sovietici şi de unguri. În vara anului 1940 s-au aflat şi locuitori ai comunei Bosanci din judeţul Suceava care au participanţi la campaniile militare pe fronturile din Est (1941-1944) şi din Vest (1944-1945). Sunt EI, bravii noştri soldaţi de altădată, VETERANII, cei care şi-au primejduit viaţa şi sănătatea pentru un război care nu întotdeauna a fost drept. Să nu mai vorbim de cei care poartă cu mândrie „gropiţe” în corpurile sculptate de obuze, de ochii care au încetat să mai vadă, de mâinile care au încetat să mai asculte. Ultima dată l-am văzut la deosebita aniversare a celor 100 de ani făcută acasă la dumnealui, curtea era neîncăpătoare: rude, reprezentanții primăriei, Formației de Pompieri Bosanci, corul bisericesc, preoți, profesori, televiziunea ,,Intermedia”, reprezentanții revistei ,,Plăieșii” și mulți alții.

Desprindem din paginile cărții, mai jos, în loc de pomelnic, faptele bravului nostru EROU CURIC GHEORGHE- BOSANCI, povestite cu lux de amănunte în 2005.

Vârâţi, 29.07.2005, ora 11.20, zi toridă...     

Îl găsesc pe domnul Curic A. Georgie - fiul lui Anton şi Sanfira, născut la data de 23 martie 1919, în Bosanci. Curios e că în buletin apare data de naştere 14 aprilie 1918.

Când am ajuns acasă la dumnealui îl găsesc săpând usturoiul, alături de soţia sa Rahira, în interiorul temeliei unei case ce trebuia să fie construită pentru fratele mai mic şi, din cauze obiective, fratele şi-a ridicat o altă casă lângă părintele Ionel Belei.

M-a invitat în casă, deoarece afară cred că erau 35-36 de grade. M-am aşezat pe un taburet foarte vechi, făcându-mi mai uşoară întoarcerea în istorie.

„Am făcut 3 ani premilitară(începe domnul Georgie să dea negurile la o parte, după ce o bună parte de timp a stat cu ochii-n pământ, cerând parcă acestuia sprijin, dar şi îngăduinţă...) la marginea satului Bosanci, lângă cimitir. Era unul Barosan Ion din Tişăuţi, decedat, locotenent pe timpul războiului, mobilizat la noi la Bosanci. Arme aveam de la post. Instrucţia - numai duminica, ca la armată: pas de difilare (defilare), trageri pe dealul Costi, spre Reuseni.

În '39 ne-a concentrat în judeţul Cernăuţi - Văşcăuţi, hotar cu Polonia, sat mai mare ca Bosanciul. Acolo, într-o pădure, am săpat tranşee pentru tancuri; pregătire contra nemţilor. În '40 s-a ocupat Polonia, apoi am venit la noi unde, pe o toloacă, era armata germană aliată cu a noastră. Acolo era aerodromul pentru avioanele nemţeşti şi româneşti. Am nivelat imaşul cu un plug în formă de V, tras de un tractor. Ruşii au ocupat Bucovina, ajungând până la Prut. În '41, 11 sau 13 iunie(mă dezarmează toţi veteranii în ceea ce priveşte redarea din memorie a datelor ancorate în istoric), nemţii s-au aliat cu România, cu Antonescu.

S-a declarat război contra ruşilor. Armata am făcut-o la 12 Artilerie Cernăuţi, soldat, încărcător numărul 3 la tun. Ochitorul era numărul 1, trăgătorul era nr. 2, iar numărul 4 lua din firidă proiectilul de 8 kg şi-l dădea la nr. 3, nr. 5 şterge proiectilul, îl unge şi-l dă la nr. 4, nr. 6 dă la nr. 5... Ele-s puse ca purceii acolo şi se dau din mână-n mână, cu mare atenţie. Locotenentul ascultă comanda de la observator transmisă de căpitan. Apoi locotenentul dădea telefonistului s-ajungă la sergent, apoi la ochitor, şeful de tun. Comanda de foc o dădea tot locotenentul: <Servanţi, la posturi!>, fiecare avea misiunea lui.

La trenuri de lupte aveam chesoane (care cu 4 roţi, iar lăzile cu muniţie în ele) cu şase cai. La tunuri erau tot şase cai şi patru conductori. În trenuri regimentale erau furaje pentru cai, bucătăria condusă de un <majur> (plutonier major). Bateria avea trenuri de luptă şi trenuri regimentale. Grupa de comandă, când se ocupa poziţia de cercetare, era formată din telegrafişti. Noi, servanţii, aveam Z.B.-uri. Hainele kaki erau româneşti. Purtam cizme, pantaloni-pană, veston, manta, cască, lopată, mască de gaze, gamelă, bidon de apă, sac de merinde, maşină de bărbierit, şervete, săpun. Mai erau şi păduchii... Echipamentul îl aveam mereu cu noi - mai mult de 25 kg - aveam şi 20 de cartuşe puse la centură. Arma avea o magazie cu 5 cartuşe. Mâncarea era din ce se captura: varză, harbuji. Alimentarea se făcea noaptea. Aveam două pachete de biscuiţi pe care nu-i mâncam decât de forţă majoră; capturaţi sau din alte cauze.

Servanţii mergeau pe tunuri, conductorii mergeau călări, grupul de comandă, tot călări. În timpul luptei, caii erau retraşi în spatele liniei frontului şi readuşi doar prin comandă telefonică. Din satul Bobuleşti, Botoşani, am pornit cu tunurile direct la război. Era iunie. O săptămână am tras cu tunurile, apoi am trecut Prutul pe pod de bărci(pontoane?). Aviaţia ne păzea până trecea trupa. Am înaintat în Basarabia până la Nistru. Am stat o săptămână pe loc. Când s-a dat un atac general, am trecut Nistrul, tot pe pod de bărci creat de pionieri. Apoi am trecut în Ucraina. Am înaintat până la Bug, orăşel şi apă curgătoare. Acolo am fost înconjuraţi de ruşi două săptămâni. Nemţii au adus în spatele nostru, pe un aerodrom mare, 240 de soldaţi, alimente, muniţie. S-a dat o ofensivă generală. Ai noştri au înaintat până s-a rupt frontul. Alte divizii au înaintat până la Cotul Donului. Noi, Divizia a VIII-a , dar şi a VII-a, am venit la Odessa. Am luptat o lună şi jumătate, până a căzut Odessa. Apoi am venit în ţară, deoarece eram distruşi tare. Românii au ocupat Cernăuţiul şi în '44 am plecat iar pe front, la Maghilău, în Basarabia. Ne-am retras din Rusia până la Neamţ. Am deschis focul aici chiar în ziua de Paşti. Toată vara, până pe 22 august 1944, am stat pe poziţie. Pe 23 august '44 (1944) ne-am retras până la Bacău. Aici, dimineaţa, ne-au ieşit ruşii înainte şi ne-au dezarmat. Ne-au luat ciubotele din picioare, apoi am venit la Neamţ pe jos, desculţ, toată trupa; 2.000-3000 de oameni. De la Roman la Paşcani, Botoşani, Iaşi, numai desculţi pe şosea. La Iaşi eram poate cinci mii de prizonieri. Era o grădină împărătească... Am mâncat toate fructele. Am stat opt zile, flămânzi, necăjiţi, fără apă. Pe o ocă de apă am dat 1.000 de lei (erau mulţi). Toţi eram pe un platou mare. Într-o dimineaţă, la ora cinci, au venit nişte ofiţeri ruşi care au dat ordin, prin perivoci, ca cei care sunt bătrâni să treacă pe dreapta, cei tineri pe stânga. Pentru bătrâni dăduse zapiscă, un fel de ordin de deplasare, să nu fie prinşi pe drum, iar pentru tineri, la Bucureşti. Dar n-a fost aşa, ne-au păcălit. Noi, tinerii, când a asfinţit soarele, am ieşit pe poarta lagărului, am plecat la vagoane. Uşa vagonului era deschisă. Ne-au numărat câte o sută. Am urcat, apoi au închis uşa. Într-un oraş am fost îmbarcaţi două mii de oameni. Ca să nu fugim eram păziţi de soldaţi cu arme. Trenul a pornit şi nu s-a mai oprit decât după 22 de zile şi 22 de nopţi. N-am băut apă 10 zile în vagoane. În vagonul nostru au murit doi soldaţi. Am realizat că ne-au dus în Siberia, în lagăr. Când am ajuns acolo, ieşea civilitatea de la lucru. Când au auzit că vin prizonierii, au tăbărât asupra noastră cu pietre, hiere (bucăţi de fier), apoi a venit armata rusească şi ne-a băgat în lagărul de la Celebinski (oraş). Toate fabricile din Ucraina erau duse acolo. Acolo am stat patru ani şi două luni. Am ajuns de 32 de kg, dar nu numai eu. În lagăr s-au făcut brigăzi de câte 33 de oameni. Eram români, nemţi, unguri. Şeful era brigadier ştia şi ruseşte. Acolo erau făcute barăci: bordeie din crengi peste care era pus pământ. Aveam uşă. Baraca era lungă. De o parte şi de alta erau câte două paturi supraetajate, unde dormeam. Câte două mii de oameni. Mulţi au murit... Ziua nu vedeam, dar noaptea, când era schimbul de noapte în fabrică, la lucru, vedeam cum erau duşi într-un beci până la 20 de morţi. Groapa era patru pe patru (metri). Lângă beci era trasă o maşină. Tot dintre prizonieri încărcau morţii în maşină. Îi apucau de mâini şi de picioare, că erau uşurei. Într-o groapă comună, 4 pe 4, erau aruncaţi cu lopata din maşină, cu oblonul dat şi fără preot. Ce vorbim de preot?! Apoi erau acoperiţi cu pământ, groapa fiind la 200-300 m de lagăr. Făceam baie o dată pe săptămână, sâmbăta...: ţevi, o stropitoare, poarta de ciment, separată. Intram câte 20 de prizonieri. Când ieşeam de la baie, ne cântăreau, ne consultau (doctoreasa). Ne prindea de b. c.-lui (de fesă);dacă aveai puţin muşchi, te băgau la muncă. Dacă auzeam <distrofi>, mâine-poimâine plecai la <acasă>, la infirmerie, unde primeai 200 g de pâine, ciorbă de curechi, de gulii. Felul doi: mei <caşa>.

În vagon, când am plecat în Siberia, ne-au adus cam trei sferturi de apă dintr-o căldare pentru 100 de oameni. Am făcut un furuncul după cap şi am stat două zile în infirmerie. În rest eram sănătos.

În '46 am plecat la colhoz. A venit o comisie într-o duminică la ora cinci şi ne-au ales 60 de oameni care erau mai sănătoşi. Cu două maşini <Zisul>, cum erau ale noastre <Carpaţi>, câte 30 prizonieri în fiecare. Am crezut că ne bagă în mină, dar ne-au dus la colhoz. Acolo am ajuns pe la ora 3 după-amiază. Erau barăci şi două remorci cu barabule aduse din fundul Uralului, pentru a fi puse în pământ. Erau acoperite cu paie de orz, brumate. Acolo erau tractoare. Un moşneag cu barba mare era paznic. Ne-am dat jos din maşină, am luat căldarea de la tractor, am pus paiele să le coacem. Moşul a văzut ce facem noi. Ne spunea că nu e bine ce facem, că, dacă vom mânca aşa ceva, vom muri. El fusese în primul război în România şi ştia ce-nseamnă să fii prizonier. Dintre prizonieri, doi s-au umflat şi au decedat pe loc. Moşul ne-nvăţase de bine. Când a văzut pacostea asta, a plecat după santinele să ne bage în baracă.

La colhoz a ieşit prăşitul; la păpuşoi, la barabule. Barabula <cloşcă> o scoteam din cuib, câte şase puse în buzunare, iar seara le fierbeam şi le mâncam. Beldiurile (beldiile) se uscau şi am fost descoperiţi de furt. A-nceput apoi controlul, nu mai puteam fura.

Aici, în luncă, erau multe urzici...: dai cu barda, făceai sarcini, una înainte şi alta înapoi. Ele aveau floare, se scuturau. Le duceam la bucătărie, le puneam pe o masă şi tăiam cu o bardă. Veneam cu un coş de nuiele şi le puneam în cazane. Puneam câte o oca de oloi la 100 de oameni, 200 g de pâine, ciorbă şi „caşu’”. Guliile puţeau tare: se dădea la o parte şi mâncarea... Toamna am revenit iar în lagăr. Plecam iar la lucru în fabrici. Lucram la sape, furci, curăţenie, canalizări, la -40 de grade. În barăci puneam cărbuni pe foc. Erau sobe din cărămidă, o bucată de tablă deasupra. Era miros greu de cărbune.

În '48, când am venit acasă de la Odessa, am găsit-o pe Lucia lui Costică Mierlă măritată. Cu toate că l-a fugărit pe bărbatul ei, numai să fie cu mine, eu n-am mai vrut-o.

În '41, când am trecut Nistrul, am fost decorat.

(Scoate valiza făcută pe front, la Cernăuţi, iar alta mai mică, colorată în verde închis, cea cu care s-a întors din lagăr. Îmi arată Medalia „Crucea Comemorativă a celui de-al doilea război mondial 1941-1945”, făcută de Regia Autonomă Monetăria Statului. Era într-un plic mic, cu tricolorul sus în partea stângă, oblic. Are formă de cruce, cu capetele în V-uri, subţiate spre centru, unde stau scrişi anii 1941-1945. Partea de prindere de sus e dintr-un material albastru cu dungi negre, iar pe spate, aurită, o agrafă de susţinere. Pe spatele medaliei este reprezentat un vultur asemănător cu cel de pe stema actuală a României. Medalia e pusă într-o cutie pe care scria „Medalia maternităţii”, primită de soţia sa care a avut 6 copii. Medalia e din argint. Are mărimea unei monede de 100 lei, de pe timpul lui Carol. E gravat un cap de copil, alături de mama sa, un soare ce-şi revarsă blând razele peste chipurile celor doi. O cunună de spice îi înconjoară, iar prescurtat, pe o bentiţă scria R.S.R, pe spatele ei fiind secera şi ciocanul, partea de agăţat – o fundă albă cu margini albastre, prinsă la mijloc, vertical, cu o altă bentiţă cu imprimeuri florale).

În primăvara lui '48 m-am căsătorit cu actuala soţie, Rahira. Acasă am ajuns cu haine civile primite din lagăr. Cu soţia mea am avut 7 copii. Unul a murit. Mai am şase. În 1945 tata decedase de tifos, iar mama a murit cam după 6 ani. Greu şi înainte de '89, greu şi acuma. Pensia e mică: 850.000 de lei de la veterani şi 250.000 de lei de la CAP. Dacă munceşti, ai, dacă nu, nu. Coasa şi sapa nu ţi-o ia nimeni din mână. E bine că dă un pic de pensie.”

Soţia sa a stat tot timpul cu noi, retrăind fiecare episod în care bravul ei soţ era actorul principal.

UN ULTIM ONOR, UN ULTIM OMAGIU!

Dumnezeu să-l ierte!

Cu deosebit respect,

profesor Avrămia Valeru, Școala Gimnazială Bosanci