4 în 1: smerenia instant!

Cu adevărat, trăim vremuri în care omul nu mai are răbdare, ci vrea să obțină totul foarte repede, instantaneu, dacă se poate. Este vremea celor stau cu telecomanda în mână, a celor ce fac dintr-un simplu click poartă către împlinirea dorințelor sau a celor ce sorb cu nesaț din cafele solubile obținute instant, din plicurile „3 în 1”. Nu e de mirare, așadar, că și în plan spiritual sunt unii care ar dori să guste din tehnici sau formule instant. Slăbiciune exploatată de tot soiul de amăgitori care se angajează să ghideze pe căi (pseudo)spirituale de „iluminare”, de accesare a „puterilor divine”. Totul nu durează, uneori, decât câteva zile, prin cursuri intensive (contra cost, cum altfel). La asemenea (nerăbdătoare) cerințe și la astfel de „oferte” de „supermarket religios”, Biserica pare a fi neputincioasă: ea cultivă stăruința în rugăciune, permanenta înfrânare, îndelunga răbdare… Și totuși, chiar și în aceste condiții, creștinismul are ceva de spus, de oferit. Chiar și celor mai grăbiți, și celor ce vor rezultate obținute instantaneu, dar fără prea mari eforturi. Reper? Chiar pilda vameșului și fariseului, ce a fost aleasă spre a deschide inegalabila perioadă liturgică a Triodului. Mâine, în bisericile ortodoxe, se vor face auzite, în cadrul Sfintei Liturghii, următoarele versete:
„Doi oameni s-au suit la templu, ca să se roage: unul fariseu și celălalt vameș. Fariseul, stând, așa se ruga în sine: Dumnezeule, îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni, răpitori, nedrepți, adulteri, sau ca și acest vameș. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câștig. Iar vameșul, departe stând, nu voia nici ochii să-și ridice către cer, ci-și bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului. Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa, decât acela. Fiindcă oricine se înalță pe sine se va smeri, iar cel ce se smerește pe sine se va înălța”(Luca 18, 10-14).
Această parabolă este rostită de Mântuitorul pentru a ne arăta cum se poate smeri omul, dar și cum poate rata această virtute indispensabilă celui ce caută mântuirea. Despre smerenie avem, adesea, o falsă percepție. Plecând de la un mod incomplet, ca să nu spun strâmb, de a înțelege smerenia vameșului, ajungem să fim convinși că, spre a o dobândi (spre a fi smeriți), e musai ca să ne plasăm ultimii, în orice situație, să plecăm mereu privirea în pământ, să ne vădim păcatele în fața tuturor. Că un astfel de comportament/ atitudine nu denotă neapărat smerenie reiese din multele situații concrete. Spre exemplu, cel ce are o funcție, în stat sau în Biserică, nu e smerit dacă nu-și respectă rolul și nu-și asumă locul unde este pus – chiar și în fruntea tuturor. Cel ce nu privește în ochi pe fratele său atunci când vorbește cu dânsul, poate să o facă și din lipsă de respect, din viclenie, pentru că are ceva de ascuns (un gând de judecată asupra interlocutorului) etc. Cel ce nu contenește a spune tuturor cât de păcătos este și că nu are nici o virtute, poate lesne să dea în mintea celui ce „e smerit și vrea ca lumea să știe asta despre el”.
În ultimă instanță, smerit, cu adevărat, este – cum zice românul – omul care este „la locul lui”. Smerenia este locul geometric al existenței mele care îndeplinește, cumulat, următoarele patru condiții: 1) mă ajută să cuprind în inima mea pe toți oamenii; 2) îmi oferă perspectiva corectă asupra realității în care trăiesc și a situației în care mă aflu; 3) îmi deschide ușa către adâncul ființei mele, către întâlnirea cu mine însumi, cel zidit „după chipul lui Dumnezeu” și 4) în primul și în primul rând, mă pune în relație directă cu Dumnezeul Cel viu. Astfel înțelegând, da!, se poate spune că vameșul s-a smerit. Căci: 1) îl vedem „departe stând”– adică se știa pe sine nevrednic a fi alături de un om cu atâtea virtuți/ fapte bune cum chiar era fariseul; se vedea pe sine mai păcătos decât toți; ultimul fiind, așadar, îi putea cuprinde pe toți cei din fața sa; 2) „nu voia nici ochii să-și ridice către cer” – cu adevărat, fiind robit de cele lumești, privea spre pământ, locul unde se afla, deocamdată, spiritual vorbind, și pe care și-l asuma, dar ca un punct de decolare spre cer; 3) „își bătea pieptul” – ca să spargă zidul „învârtoșării inimii”, ce l-a înstrăinat de Dumnezeu și de el însuși; își conștientiza nelegiuirile săvârșite, se vedea om plin de păcate, dar… 4) „zicând: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului” – avea credința că-l poate „contacta” pe Dumnezeu, că Acesta îl iubește și are puterea de a-l scoate din condiția aceasta, de om robit pământeștii gândiri și viețuiri. Cu alte cuvinte, deși petrecuse ani mulți, anterior, în multe și mari păcate, cu totul departe de Dumnezeu, vameșul reușește, doar în puține clipe – practic, instant! – să se smerească, plasându-se pe sine în locul în care cele patru condiții sunt împlinite. Dacă în articolul trecut vorbeam de dinamica mântuirii, iată că acum putem identifica și o topică a mântuirii. Zaheu, spre exemplu, despre care s-a vorbit săptămâna trecută, a găsit punctul smereniei în sicomorul în care se cățărase „căutând să vadă cine este Iisus”. Maria Egipteanca – sfânta minunată din pustiul Iordanului – s-a smerit într-o clipă, conștientizând că cei 17 ani de permanentă desfrânare în care trăise o împiedicau să intre în biserica din Ierusalim, în care se afla, spre închinare, Crucea Domnului. Tot așa, fiecare dintre noi avem a căuta acum, în această clipă, acel punct al smereniei care să ne fie atât de propriu pe cât de unici suntem fiecare și pe cât de personală este relația fiecăruia dintre noi cu Dumnezeu. Vameșul s-a coborât „mai îndreptat” la casa sa – adică această experiență spirituală, duhovnicească, l-a ajutat să fie mai bine (în mod corect) orientat în viață.
Să mai constatăm că fariseul ratează smerenia, chiar dacă împlinise, cu vădită sârguință, poruncile lui Dumnezeu. Să ne cutremurăm și noi, conștientizând că „simpla” (sau mecanica) împlinire a poruncilor evanghelice nu are ca efect dobândirea „automată” a smereniei. Mai e nevoie și de a căuta acel punct de smerenie, în care să fim cât se poate de vii și de prezenți. După cum se cuvine, de asemenea, să fim realiști și să ne așteptăm ca smerenia cea dobândită instant să se ia de la noi… tot instant!, dacă nu ne străduim, în fiecare clipă, să o „adâncim”. Despre cum putem provoca ființa noastră să se deschidă spre acest punct de „început bun” și despre cum putem să stăruim în smerenie, vom avea ocazia să vorbim în perioada imediat următoare, când cerem, cântând, în slujbele bisericești, să ni se deschidă nouă „ușile pocăinței”.
(pr. Constantin Sturzu)