4-3-2 = PALME D’OR

Cum era de așteptat, ici-colo apar voci dispuse de-acum să pună la îndoială legitimitatea prestigiosului „Palme d’Or” obținut de filmul lui Mungiu. Și tot conform așteptărilor, unii cârcotași s-au grăbit să se pronunțe înainte de a-l vedea, stimulați, probabil, și de rezervele celor ce înțeleg să respecte drama și suferința doar dacă-s ratificate de dogmă. Ar mai fi și alte bănuite pricini – dar, fără îndoială, nu-i numaidecât să-ți placă „Evangheliștii” Alinei ca să-l aplauzi pe frate-său, Cristian! Pentru juriul de la Cannes, pelicula a fost surprinzătoare mai întâi prin neîncadrarea în cutumele festivaliere, întemeiate, de regulă, pe rețetarul scenaristic „en vogue”, pe box-office-ul vedetelor, pe vâlva mediatică și pe spectaculosul perfecțiunii tehnice. Un film cu actori cvasi-necunoscuți chiar în țara lor, cu sunetul înregistrat temerar, în priză directă, cu un buget care n-ar ajunge nici pentru toaletele divei ori pentru promotion-ul celorlalte producții din Festival, a venit cu o tulburătoare încărcătură de adevăr și de omenesc, determinând o decizie pe cât de neașteptată, pe atât de întemeiată. Și care a demonstrat convingător că, pentru a fi modern artisticește, nu-i nevoie să stai în cap și să te scarpini cu stânga la urechea dreaptă, ci-i destul să aduci un oarece plus real de cunoaștere umană în atenția ostenită a contemporanilor. Care ar mai fi atu-urile filmului, în afara celui sus menționat? Dialogul firesc, ne-contrafăcut, lipsit de afectare, care nu mai sună sârmos, ca-n multe dintre creațiile confraților lui Mungiu. Am senzația că actorilor nu li s-a cerut respectarea strașnică a dialogului din scenariul regizoral, ci li s-a lăsat libertatea de „a-și trăi vorbele”, poate și improvizând pe marginea replicii – desigur, în respectul sensului și intențiilor realizatorului. Ar fi, apoi, excelenta funcționare contrapunctică a planului doi, uneori (în scena petrecerii aniversare) chiar și a planului al treilea. Contrastul „de stare” funcționează fără ostentație, ca o fulgurare, planurile intersectându-se după formula „o mască râde, o mască plânge.” Deși tentantă încă din titlul ciclului „Amintiri din epoca de aur”, pedala politicului este apăsată cu multă măsură; Mungiu n-a avut nevoie să așeze acuzator în cadru portretele Ceaușeștilor, nici să-și asezoneze filmul cu scene devenite ieftioare din mărețele spectacole omagiale, fiindcă nu l-au interesat zurgălăii și tiribombele „epocii”, ci efectele ultragiante și dezumanizante de profunzime. Mult mai sugestivă și, dacă vreți, demascatoare, se arată lunga călătorie a eroinei prin întunericul „epocii” – la propriu. Apoi, deși trama i-ar fi îngăduit și justificat oricâte incursiuni decoltate, regizorul a știut să plaseze cele câteva apariții nude și replici de pe „ulița mică” într-un context în care tensiunea ideatică a filmului nu lasă loc nici unei sugestii sexi ori porno. Măsura, bunul gust și buna cuviință guvernează acest film dureros de adevărat, nutrit consistent din experiența vieții de student a regizorului. Care va fi seva următoarei pelicule? Rămîne de văzut.
Nu pot încheia fără să menționez emoționanta strădanie a cinematografului în care am urmărit premiera de gală de a pregăti spectatorul, introducându-l încă de la intrare în atmosfera evocată de film: fotolii jerpelite, pereți coșcoviți, sonorizare ante-diluviană (se înțelegea un cuvânt din trei!), closete cu uși fără clanțe, oglinzi șterpelite și țevi sparte. Exact ca atunci!