Nu-i vorba de rezultat, ci de rezultate.
În fond, am bătut de două ori niște panarame, apoi ne-a ieșit de-o victorie mai mult muncită decât jucată (bașca norocul de la vreo trei faze. Două din ele fiind la prima și la ultima acțiune de atac ale turcilor), iar a 4-a oară am dat chiar peste o echipă de fotbal. A fost, folosind o bătătorită sintagmă, „momentul adevărului”. Iar adevărul este că ne-am revenit. Tătărușanu a fost din nou el însuși, în sensul că totce is-a tras, a intrat, iar când a văzut că nu și nu, i-a pus-o el însuși pe cap ăluia care ce era să facă?, a dat-o fix în ațe. Dacă invocăm ghinionul, în sensul că „dacă o dădea Torje…”, mai bine ne-am fi uitat la (alte) desene animate, că poate astfel îi stârneau pe olandezi de ne dădeau vreo 7 sau 8… Ca să fiu al naibii dacă mi s-a părut vreo clipă că ăia au forțat. Nici gând. Și-au văzut de jocul lor normal (purolandez de data asta, fără urmă de tiki-taka aia penibilă pe care au exersat-o la „Euro”), ceea ce se poate spune șidespre al nostru: ne-am revenit la „normalul” ăla grotesc cu care i-am speriat pe toți la „Euro”ălălaltu’, din 2008. Au revăzut același antifotbal marca Puțircă, pardon, Pițurcă, cu o gașcă de bezmetici alergând complet cretinizați dupăo minge la care nu ajungeau niciodată. Iar când ajungeau, o „umpleau de sânge”, cum zice o veche vorbă din argoul fotbalistic. Am văzut 3 centrări din 3 ale marii revelații din toamna asta, numitul Torje, care ne-au făcut să-l regret și să mi-l amintesc cu drag pe Bănel. Și o a 4-a dată fix de la un steag la ălălalt. Am mai văzut un cot în gură, nesancționat, 4 fundași ciocnindu-se între ei, 2-3 mijlocași rătăciți complet în sportul ăsta, precum și doi atacanți: unul, Marica, perfect penibil cu excepția singurei acțiuni de fotbal din tot jocul nostru, care s-a și încheiat cu gol, precum și un altul care dacă ar fi gras cum a scris presa, ar avea măcar scuza asta. Da, ne-am revenit. Urez succes Ungariei în meciurile de baraj de la anu’.
