2017-Anul comemorativ Justinian Patriarhul și al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului în Patriarhia Română” Preafericitul Părinte Patriarh Justinian Marina

„Am iubit știința și pe oamenii devotați ei și am luptat împotriva ignoranței și apărătorilor ei;am crezut că numai știința unită cu adevăratul sentiment religios va ridica clerul și Biserica noastră la înălțimea cuvenită și la conștiința datoriei.”
(Testamentul Patriarhului Justinian)
Actul de la 23 august 1944, care a facilitat drumul spre instaurarea unui regim totalitar în România, a adus cu sine profunde schimbări de ordin politic, social și economic. Schimbările politice de după anul 1944 au cerut din partea Bisericii noastre o mare capacitate de adaptare la noua situație, pentru a o feri de frământările prin care a trecut Biserica Ortodoxă Rusă după revoluția comunistă din 1917, ca și de primejdia desființării, așa cum se întâmplase cu toate cultele din două țări comuniste, Albania și China.
Prin tactul și clarviziunea unor ierarhi de prestigiu, între care trebuie pomenit în primul rând Patriarhul Justinian Marina, Biserica Ortodoxă Română s-a acomodat noii situații din țară, a renunțat la anumite laturi ale activității sale, dar în felul acesta a fost salvată însăși existența și, în același timp, și-a putut continua activitatea, în anumite limite. Practic, după 1944, Biserica a fost înlăturată cu totul din viața statului, a devenit o instituție marginalizată, mai concret spus „tolerată” de conducerea atee a statului, activitatea ei limitându-se strict la cadrul parohial și la lăcașul de cult al fiecărei parohii.
Justinian a fost un mare patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, prin care Biserica a străbătut cea mai grea perioadă comunistă, aceea a lui Stalin și Gheorghiu-Dej. Și oameni ca el se nasc o dată la un secol, la două sau la trei; pare un fel de miracol de neexplicat de ce, totuși, într-o perioadă atât de grea, el a izbutit nu numai să facă Biserica să supraviețuiască, dar și să o consolideze.
S-a vrut și a fost Părinte, al tuturor păstoriților săi. Patriarhul Justinian, care a dominat viața noastră bisericească timp de aproape treizeci de ani, a fost un conducător de mare autoritate, cu o statură dreaptă și bine zidită, ochi ageri, trăsături tari, grai răspicat, minte ascuțită, voință de cremene, dârz în înțelepciune și înțelept în dârzenie, vizionar al vremurilor noi, deschis prefacerilor sociale și credincios tradițiilor sfinte, veghetor de zi și de noapte, muncitor cu timp și fără timp, aspru în cumpăna gândului, prompt în hotărârea lucidă, iscusit al dilemelor, sclipitor în intuiții. A fost și un geniu al rezoluției.
90% din populația țării nutrea credința că vin americanii și ne salvează. Dar Patriarhul spunea: „Voi sunteți tineri, credeți că vin americanii. Eu nu voi încerca să vă stingheresc în credința voastră; voi credeți ce vreți. Politica Bisericii însă o fac eu, iar eu sunt convins că americanii nu vin, cel puțin nu vin curând, că această stăpânire comunistă este de durată, iar strategia Bisericii trebuie să fie o strategie pe termen lung. Strategia pe termen scurt presupune confruntare cu un dușman inegal. Eu vreau ca pe durata acestei stăpâniri preoții mei să nu fie în pușcărie, ci în bisericile lor, să facă Liturghie pe cât este posibil.”
I-a vrut pe preoți la altar, nu în pușcării; cu toate acestea, preoții, cu miile, au fost arestați și aruncați în închisori, cu condamnări grele. A fost tributul pe care l–a plătit Biserica noastră și una din suferințele mari ale Patriarhului Justinian. S-a rugat pentru noi. În acei ani grei însuși Patriarhul Justinian a fost supus unui „regim forțat”.
Patriarhul a pretins libertatea Bisericii, libertatea de a se organiza și libertatea credinciosului de a crede și de a-și manifesta credința.
Cea mai crâncenă bătălie pe care au dus-o comuniștii, vreme de două decenii, a fost ceea ce s-a numit „lupta de clasă”, în care, practic, a fost distrusă aristocrația și burghezia, ca și mica burghezie. Patriarhul Justinian nu a angajat Biserica sub nici o formă în lupta de clasă; el spunea: „Aceasta contravine principiului iubirii creștine; Biserica este deschisă și bogatului și săracului, și fostului bogat și fostului sărac; nu face discriminări.”
Lupta de clasă a fost o imensă crimă a partidului comunist. Ne gândim doar la canalul Dunăre – Marea Neagră, în care, practic, a fost distrusă toată elita românească. Pentru aceasta, Patriarhul spunea: „Statul trebuie să fie conștient că se găsește în fața unei Biserici numeroase, așa cum am moștenit-o eu; nu este simplu ca într-o țară de mărimea României, să ai 9.000 – 10.000 de biserici, peste 11.000 de preoți, foarte multe mânăstiri, cu foarte mulți călugări și călugărițe. ”Și toată politica lui a fost de a-i convinge pe liderii comuniști să-și dea seama că Biserica, prin simpla ei existență, reprezintă o forță, în primul rând morală. Și nu ezita să le spună uneori:
„Voi, pentru ca să țineți un miting, recurgeți la mijloace coercitive, îi amenințați pe propriii voștri membri de partid, pentru ca să-și lase lucrul sau casa și să vină la miting, în timp ce popa de la biserică trage de o funie și adună 2-3 mii de oameni; atât îi trebuie. Și voi, care pretindeți că sunteți realiști, trebuie să vă dați seama de această realitate.”
Patriarhul Justinian a găsit o Biserică foarte săracă și devastată de război, ca și țara de altfel.
A luptat pentru reorganizarea bibliotecilor, iar actuala Bibliotecă a Sfântului Sinod, realmente glorioasă, este opera lui. Spunea cu un fel de mândrie:
„Multe din cele ce facem aici se duc, nu durează, dar biblioteca rămâne.”
Era conștient că trebuie să aibă un cler cât mai cultivat și mai luminat. A izbutit să înființeze șapte Seminarii Teologice și să mențină două Institute Teologice: cel de la București și cel de la Sibiu.
De mare mirare este aplecarea unui preot de mir pentru viața monahală: a iubit foarte mult mănăstirile. Noi, călugării, nu ne-am explicat niciodată îndeajuns această aplecare. Nu vă imaginați cât a iubit mănăstirile. A înființat Seminarul Monahal pentru călugări la M-rea Neamț și două seminarii monahale pentru călugărițe: unul la Mănăstirea Văratec, mutat apoi la Agapia, și unul la Plumbuita, mutat apoi la Hurezi.
În 1959, prin decretul de stat 410 au fost desființate mai multe mănăstiri și schituri ortodoxe, sute de călugări și călugărițe fiind scoși cu forța din ele și trimiși fie în familiile lor, fie la muncă, în diferite unități de stat.
În același an, au fost desființate cele două seminarii pentru călugărițe. Tot în 1959 au fost exmatriculate toate studentele din Institutele teologice. De acum înainte, nu s-au mai acceptat în școlile teologice fete, călugărițe și călugări.
În București a început nefericita acțiune de demolare a peste 20 de biserici, dintre care unele erau monumente istorice sau de artă: mănăstirile Cotroceni, Văcărești și Pantelimon, bisericile Sf. Spiridon – Vechi, Sf. Vineri, Albă -Postăvari, Enei, Spirea Nouă, Sf. Treime, Dudești și altele.
În pofida atâtor restricții și supravegheri, ierarhii, călugării și preoții de mir au știut să fie mereu la datorie, în mijlocul credincioșilor, cultivând tradițiile creștine strămoșești, contribuind la valorificarea patrimoniului cultural-artistic național și la refacerea sau zidirea unor lăcașuri de închinare, dar, mai ales, predicând adevărurile veșnice ale Evangheliei lui Hristos. De fapt, Biserica a fost singura instituție care a propagat o altă învățătură decât „cea materialistă-ateistă” oficială.
Rugăciunea, izvor de putere în temnițele comuniste
Dacă regimul comunist ateu a încercat o armă împotriva distrugerii omului, nu a fost distrugerea fizică – afară de lagărele de exterminare și de lupta de clasă – ci eroziunea sau distrugerea lui morală. De aici lupta împotriva culturii, cele două valori interioare ale omului. În închisoare oamenii se salvau prin aceste două bunuri: prin religie, exprimată prin credință și rugăciune, și prin cultură. Dar pentru aceasta îți trebuie niște instrumente minime.
În închisoare se învăța teologie. Marii noștri teologi, părintele Stăniloaie, marele profesor Teodor Popescu și mulți alții patronau adevărate catedre de teologie în celulele prin care treceau. Se învăța de la ei teologie, rugăciuni, modalitatea de a spune o rugăciune și de a o trăi.
Era interzisă cu desăvârșire rugăciunea în comun, mai cu seamă în celulele în care se afla un preot. I se punea în vedere că nu are voie să facă slujbe.
Deținuții au început să scrie pe pereți, cu o bucată de sârmă, un text, fie de rugăciune, fie de cultură, o poezie sau un citat dintr-un scriitor. Când administrația a surprins aceste mijloace, atunci a zugrăvit toți pereții, stropind, ca să creeze reliefuri pe care să nu se poată scrie.
Atunci deținuții au inventat scrierea pe talpa bocancului. Și anume, puțin var ras de pe perete și cu puțină emulsie de săpun, făcute pastă, cu care se ungea talpa bocancului, și apoi, cu ceva ascuțit, se putea scrie.
Când a fost surprinsă și această metodă, au schimbat bocancii și au pus tălpi de cauciuc striat, pe care să nu se poată scrie. Atunci s-a scris pe limba de la bocanc și, într-o zi, s-a confiscat de la toți bocancii limba.
S-au mai folosit și bucăți de scândură, furate de undeva, și pe care, tot cu var și cu săpun, folosind puțină smoală furată de pe pereții toaletei, se scria o rugăciune sau un text, se învățau și limbi străine, dar acestea erau mijloace mai rare.
Atunci s-a inventat codul Morse pe ață. Adică se scoteau fire din cămașă și se realiza o ață, pe care făceau noduri, iar două noduri unul lângă altul era linia din alfabetul Morse, nodul mai îndepărtat fiind punctul, și așa, ața, în metri și kilometri, se făcea ghem și se putea transmite un text. Au fost capitole întregi din Noul Testament pe care unii deținuți mai vechi le știau pe de rost. Se țineau predici la țeava de calorifer cam douăzeci de minute în fiecare duminică (1960).
Era aproape obligatoriu pentru orice deținut, ca să-și ușureze șederea, să învețe imediat alfabetul Morse, nu numai să emită, dar și să recepționeze prin ureche.
Regimul de teroare a fost cumplit și, de aceea, rugăciunea și credința au și fost singurele mijloace de supraviețuire, pentru că ele îți dau și putere fizică, și putere să înduri foamea, disprețuind-o. Pentru că altfel te găsești la limită.
Nu este oare o minune că Petre Țuțea a petrecut în pușcărie cruntă șaisprezece ani și a murit de abia după 80 de ani, fiind încă și întreg la minte? Alt exemplu este cel al părintelui Stăniloae, cel mai mare teolog român, n-a trecut și el prin aceste suferințe și a murit aproape la 90 de ani? A scris până în clipa în care a murit. Părintele Arsenie Papacioc, unul din cei mai mari duhovnici ai României, a făcut 11 ani detenție politică și a murit la vârsta de 97 de ani. Părintele Iustin Pârvu, tot un mare duhovnic, a făcut 17 ani de detenție politică și a ajuns venerabila vârstă de 94 ani.
Acestea sunt minuni de la Dumnezeu!
Bibliografie:
1. Valeriu Anania – Opera Literară Ix, Publicistica, vol II, „Justinian, Părintele nostru” p.8-9.
2. Mitropolitul Bartolomeu Anania – „Rugăciunea, izvor de putere în încercările vieții”, p.27-36.
3. Mitropolitul Bartolomeu – „Corupția spirituală” – Texte social – soteriologice – „Biserica în comunism. Amintiri despre Patriarhul Iustinian”, p.24-25,37.
4. Pr. Prof. Dr. Mircea Păcuraru – „Istoria Bisericii Ortodoxe Române”, vol. 3 – Biserica Ortodoxă Română în perioada 1948-1989; p.481, p.484.
Profesor Oana Onesim
Colegiul Tehnic „Petru Mușat”- Suceava