2008

Mă-ntreb de ce ne-o fi bucurând atât sosirea anului nou. Cinstit vorbind, temeiuri strașnice n-ar prea fi. N-o să-mi spuneți că vă copleșește fericirea fiindcă ați îmbătrânit cu-n an, nici că bilanțul celor 365 de zile scurse a fost formidabil, nici că aveți siguranța unor mari împliniri personale în anul ce-o să vină. Amintindu-ne o vorbă de duh atribuită lui Patrick Murray, „Astăzi e prima zi din cele care ți-au mai rămas de trăit”, parcă-parcă s-ar cuveni să consacrăm momentului de răscruce-n calendare răgazul unei necesare meditații pe tema sic transit, abia apoi urmând cufundarea în carpe diem. Cu excepția celor (puțini) care-și pot investi cu deplină siguranță nădejdile în darurile anului din prag (absolvenții cutărei școli, mirii hărăziți cununiei, viitoarele mămici în pragul sorocului, datornicii ce scapă de rate, pușcăriașii în prag de eliberare, proprietarii mutați în casă nouă, căpșunarii întorși la vatră cu teșchereaua plină, artiștii ce-or izbuti să-și trimită în lume opera capitală…) restul muritorilor n-au a aștepta de la 2008 decât o singură certitudine – scumpirile. Altceva? Sforăraie politicianistă dâmbovițeană de doi bani, integrare poticnită într-o Europă ce-și are grijile ei, și, desigur, cortegiu de nevoi, dorințe, aspirații, izbânzi, eșecuri, totul proiectat pe un fundal incert, în tonuri de gri. De ce să ne bucurăm? Dar, mă-ntorc și zic – de ce nu? Am mai scos-o încă un an la capăt. Copiii, nepoții, strănepoții, au crescut. Am mai rânduit câte-un lucrușor nou prin casă. Au prins ceva cheag și tentativele de navigare prin meandrele economiei de piață. Cei ce au muncit cinstit și spornic, nu că l-au prins pe Dumnezeu de un picior, dar și-au văzut proiectele intrând pe rod fără să-i pască spaima ilicitului. Pensiile s-au rotunjit chiar binișor, salariul minim a săltat și el, mai timid – desigur, urmând să rămână repede în urma scumpirilor de tot felul. Nimeni n-are bani, dar țara s-a umplut de vile și de mașini de lux. E ceva! Dincolo de ghirlandele luminoase și de brazii împodobiți cu dichis din centrul orașelor, dincolo de spectaculosul focurilor de artificii și de animația stereotipă a concertelor oferite pe bandă rulantă onor poporănilor, sosirea lui 2008 îngăduie și mai multe speranțe, și mai multe îngrijorări decât răposatul 2007. Datoriile externe cresc. Consumăm mai mult decât producem. Meșterii evadează către orizonturi mai prospere. Agricultura pâlpâie. Sănătatea planetei continuă să se șubrezească, tot mai violent agresată de un homo sapiens ce-și retează singur craca de sub picioare. Reale sunt și îngrijorările pricinuite de inabilitatea diplomației românești, prea puțin capabilă să impună România și românii în conștiința Europei. Reprimarea marii corupții mă tem că nu va izbuti mai mult în 2008 decât filmarea caltaboșească din 2007, cu aceeași sublimă eficiență și deplină inutilitate. Ei bine, cele înșirate mai sus, și câte or mai fi, reprezintă tot atâtea provocări. O clasă politică mai onestă (mă îndoiesc c-o vom avea și după a șaptea rafală de uninominale!) și le-ar putea trece într-un unic program prioritar, transpartinic, dezideologizat, care, însă, va rămâne fata morgana atâta vreme cât energiile se consumă în aiuristice lupte între persoane și palate. Oricum, românii au datoria să spere și să creadă în virtuțile lui 2008. Cei 18 ani post-decembriști au lăsat în urmă panaș de datorii neonorate. Horațiu spunea: „Anii care trec ne răpesc mereu câte ceva”; să nădăjduim că 2008 va ști și să aducă, spre a se înscrie în fila istoriei recente ca un reper al resurecției românești. Să credem, deci, în noul an, chiar dac-ar fi să investim mai mult optimism decât poate fi îngăduit. La urma urmei, e-o investiție rituală: au făcut-o mereu strămoșii, or s-o facă și urmașii urmașilor noștri. La mulți ani!