Vasile Mucea a păşit în sfinţenie

Cel mai tulburător zicălaş al Bucovinei, cum era numit rapsodul, odinioară, când cântecul popular avea o morală, o zicală, bilcanul Vasile Mucea a păşit, pe neaşteptate, în sfinţenie, ostenit, poate, şi de lungul şir de cântări, cu care a trebuit să aline şi să înveselească sufletul românesc şi în lunga perioadă a sărbătorilor de iarnă.

Om cu suflet lujer de floare şi cu minte plină de cuminţenie (spre sfârşitul perioadei interbelice, a făcut studii liceale la Liceul „Hurmuzachi” din Rădăuţi), cel care a cântat, înaintea lui Grigore Leşe, „Cântă cucu-n Bucovina” (creaţie cultă de la 1904, anul comemorării lui Ştefan cel Mare, scrisă de compozitorul bucovinean Constantin Mandicevschi, dar însuşită de popor), cântec descoperit de el în memoria obştească de dincolo de gardul de sârmă ghimpată, care taie şi satul Bilca în două, Vasile Mucea, sufletul românesc veşnic proaspăt şi luminos, dedicat „legănuţului natal”, era şi un mare viorist (trăia o poveste de dragoste cu vioara), dar şi un inegalabil rostitor de simţire românească, vocea lui calmă, susurată, mângâietoare neavând nevoie de bizarerii interpretative pentru a transmite cosmică nostalgie, cu intonaţii de sacerdot ancestral.

De o vreme, încoace, câteva cântece vechi („Bătrâneasca”, „Ţărăneasca”, „Huţulca” etc.) au căpătat identitatea lui Vasile Mucea, zicălaşul înnăscut, ursit întru zicere înţeleaptă, purtând acele cântece dintr-un hotar într-altul al Europei, din Franţa, în Austria, din Italia, în Anglia, şi aşa mai departe, dintr-o zare a nostalgiei după ancestral, în cealaltă zare europeană.

Când a ostenit de atâta trudnică rostire de simţire românească, Vasile Mucea a păşit în sfinţenie. Sfântă, ca şi viaţa, să-i fie şi odihna veşnică! (I.D.).