ZZ Top, un concert memorabil

ZZ Top sunt trei la număr. Aceiași din totdeauna, adică de la primul disc single (Salt Lake / Miller’s Farm) datat 1970. În 40 de ani de carieră au scos doar 14 albume, ceea ce vorbește de fapt despre calitatea acestora.
Dincolo de originea texană (doi din Dallas, unul din Houston) ei fac totul pentru a duce oriunde în lume look-ul texan, desigur extrem de „fioros”. Ghilimelele înseamnă că totul e o joacă „de-a răii”, chiar dacă printre numeroasele legende legate de existența grupului se află și aceea că purtau cândva arme adevărate, drept pentru care Billy Gibbons (cel mai înalt dintre bărboși, chitară solo) a avut un glonț în stomac în 1984, când pistolul i s-a descărcat accidental în timp ce o prietenă îi scotea cizmele.
Alaltăieri seară, la Polivalentă, bag mâna în foc că nici el, nici Dusty Hill (bărbosul al doilea, chitară bas) nici toboșarul Frank Beard (singurul fără barbă, deși „beard” în traducere înseamnă chiar asta) nu erau înarmați decât cu instrumentele, pe care le manevrează dumnezeiește (sau drăcește, depinde cum priviți lucrurile), cu mult umor, cu puțină teamă de reacția publicului, la început, și cu fericirea (care li se citea chiar și pe sub ochelarii ăia negri de care nu se despart) de a fi descoperit în noi niște fani fără frontiere, ba și cunoscători de muzică, inclusiv a lor.
Au cântat mai bine de o oră și jumătate ceea ce știu ei: blues-rock texan, adică nițeluș mai aspru, fără virtuozități și sofisticării. O muzică directă, pură, pigmentată cu umor, chiar și cu un dialog în română cu trei domnișoare care făceau parte din spectacol.
N-au confundat Bucureștiul cu nimic. Și sunt convins că nici la Belgrad, unde cântaseră luni, nici la Sofia (unde cântă azi) ori în Marea Britanie (Londra, Birmingham, Manchester) unde vor merge săptămâna viitoare, nu au fost și vor fi atât de bine primiți ca la noi: toată lumea a cântat împreună cui ei, aproape toate piesele. Gag-urile serii au fost: chitara întoarsă de Billy ca să putem citi pe dosul ei, scris mare „beer”, apoi cei patru puștani cu bărbi artificiale, mai maro ca ale celor de pe scenă, moment în care Bolly și Dusty au oprit cântarea, le-au mulțumit și le-au dedicat un rockălău din ălea grele și, la bis, când au cântat „Gimme All Your Lovin’” (nu și Viva Las Vegas; de altfel au cântat doar piese proprii, mai puțin „Foxy Lady” a lui Hendrix) pe două chitare îmbrăcate în… blană albă!
Un concert excepțional, cu trei mari artiști americani. Dacă n-ați fost acolo, așteptați-i: sigur mai vin!