Zvoniță. Notez, remarc cu multă satisfacție de etimolog (amator) ce sunt, cuvântul acesta – recent descoperit și de mine – pentru farmecul lui arhaic. O sintagmă de obârșie, evident, slavă. Substantiv ce te duce cu gândul la cuvântul modern ”zvon” (bârfă publică, prejudecată populară etc.). Un cuvânt, o noțiune care pleacă de la o realitate pur materială: zvonița! Dar, între timp considerat, devenit (ce fascinantă este, iată, evoluția limbii!) un substantiv comun: zvon: adică știre neconfirmată ori mai degrabă: alarmă!. Zvon… vine, e clar, de la ”zvoniță”. E tipic zvonul, pt. noi, românii… ca un soi de ”spaimă” difuză, dar temeinic, cu succes răspândită în public: ce altceva este un zvon, decât o informație neconfirmată, dar propagată și apoi ingerată, crezută orbește de mulțime, de prostime (aici, în sensul vechi, neinsultător, cel dat ”prostimii” de cronicari: acela de oameni simpli, creduli). De fapt, practic, zvonița era acel tip de clopotniță – cu măcar 2 clopote, dar de regulă cu 3 – anexată unei biserici. O construcție separată, independentă de corpul bisericii respective – de regulă se atașa acelor biserici care nu aveau, din construcție, o turlă cu rol de clopotniță ori un turn-clopotniță. Zvonița fiind externă bisericii, era mai bine auzită, receptată de ”prostime”, acustic vorbind. Ea anunța, deopotrivă, marile amenințări la adresa urbei – cum ar fi atacul turcilor, incendiile, molimele. Practic, zvonița ”este acea construcție solidă, autonomă de corpul bisericii, dotată cu un soclu masiv și cu un zid gros, rezistent la cutremur și la intemperii, perforat în registrul superior de două sau trei arcade, în care sunt agățate tot atâtea clopote”. La Suceava, cea mai cunoscută zvoniță e cea de lângă biserica aflată în fața a ceea ce ne-am obișnuit să numim ”Dom Polski”. Alta ar fi cea din zona bisericii ”Sfânta Treime” de la Siret. Dar acestea nu sunt singurele.
P.S. Azi, funcția medievalelor zvonițe este preluată de mulțimea de posturi TV, ziare etc…. Cu o singură, esențială deosebire: zvonițele (și) informau… media de azi (majoritatea, enfin), dezinformează, manipulează.
Ouă. Din nefericire, încă auzim de multe ori în jurul nostru, pronunțându-se pluralul ”ouălele”. Parțial, frecventa greșeală este scuzabilă, datorită asocierii mintale automate a acestui substantiv cu unele cuvinte de origine turcă: lalea – lalele – lalelele, musaca – musacale – musacalele, basma (”aseară ți-am luat basma / astăzi… te văd fără ea!”… scuze… că, asta-i altă poveste…) – basmalele. Corect: substantivul ”ou” – de genul neutru – face pluralul ”ouă”, iar în forma articulată devine ”ouăle” (nu ”ouălele”). De asemenea – că-i tot de ”sezon” – mă zgârie cumva la auz o altă formă greșită de plural, și anume: ”ridichii” – sau ”ridichiile”. Pluralul corect este ”ridichi” (nearticulat) și ”ridichile” – cu un singur ”i”- articulat.
Sinceritate. Dacă ți se zice, femeie, că ești urâtă… apăi, probabil că ești urâtă! Nu mă mai lua cu ”frumusețea interioară”… că nu am ochelari cu raze X!
Kamasutra. Poziția mea preferată în pat? Cât mai aproape de priză, ca să-mi pot încărca telefonul!
Statistică. S-a dovedit că doar 3 femei din 10 au dreptate în ceea ce susțin. Celelalte 7 fac scandal până le dai dreptate…
Curaj. Dacă iubești, bărbate, cu adevărat o femeie… n-ar trebui să-ți fie rușine să o prezinți soției!
Nehotărâre. ”Ce proști mai suntem amândoi! / Comori de plăceri dorm în noi, / Și cum le-ar putea deștepta / O clipă din dragostea ta! / E oare-o virtute-a răbda?…/ Cu zâmbetul tău mă-nfiori, / Stăpâna atâtor comori: / Eu știu că mi-ai da, dac-aș cere, / Tu știi c-aș primi, de mi-ai da, / Și totuși răbdăm în tăcere, / Privind cum viața se trece / Pustie, și tristă, și rece.” (Alexandru Vlahuță)
Discreție. „Nu vreau să știi că te iubesc; / Voi suferi tăcut, discret – / Cochetele disprețuiesc / Pe-un franc poet ! // Da-n veci închipuirea ta / Din sufletul meu n-o să moară, / Și nimănui n-oi arăta / A mea comoară! // Căci te iubesc, deși nu-ți spun: / Nu! n-ai s-o afli niciodată… / Și arz de dorul tău nebun, / Mult adorată. //
Dar tac, nu-ți spun că te iubesc: / Știu bine că pe-un franc poet / Cochetele-l disprețuiesc… / Tac – sunt discret!” (I.L. Caragiale).
