LECTURI NERECOMANDABILE: IUDAISM ȘI ROMÂNISM SUB PRESIUNE (XXXI)
CU MATEI VIȘNIEC DESPRE FRANȚA
Ultimul episod cu Matei Visniec, care a vorbit recent publicului sucevean la Universitate. Amintiri, admirativ, lucid, despre Franta, tara care i-a permis sa devina celebru, demn de candidatura la Premiul Nobel pentru literatura. Este important sa observam la final un lucru: daca ar fi ramas in Romania, Matei Visniec ar fi devenit, probabil, unul din marile talente esuate, un artist distrus inainte de a ajunge la apogeu. Dictatura nu a permis nimanui sa se afirme, cum niciunui geniu sa lucreze la valoarea sa de exceptie. Totalitarismul rosu a avut misiunea sa afirme mediocritatea turmei, ca valoare massificata ce consolida sistemul atotputernic, iar nu sa asigure evolutia valorilor individuale. Franta a fost, si pentru Matei Visniec, ca si pentru atatia intelectuali europeni, a doua patrie, dar in fapt marea Patrie a Libertatii de Creatie si de Expresie:
„Mai apoi, mi-am dat seama în ce măsură Franța, pentru un om de teatru, este un loc paradiziac. Sistemul francez de finanțare a activității teatrale este absolut uluitor, în sensul că există bani pentru companiile private, există bani pentru cei care vor să scrie, există sisteme de achiziții de piese, există bani pentru companii care vor să producă spectacole. Cred că în Franța am „ras” tot ce se putea ca bursă și ca sistem de ajutorare pentru dramaturgi. Imediat ce am avut prima piesă jucată am avut și o bursă de încurajare pentru a scrie alte piese. După aceea am avut burse pentru rezidențe în diverse fundații unde am scris, am avut ajutoare pentru montarea pieselor mele, am avut la un moment dat o bursa de an sabatic…Ca model de finanțare a culturii, cred că nu avem unul mai bun decât Franța în Europa și cred că responsabilii culturali români ar trebui să facă un pelerinaj sau un stagiu, să înțeleagă cum se găsesc banii în Franța pentru cultură. Sigur că există câte un etaj teatral pentru fiecare tip de public, dar ele nu se întâlnesc, bunăoară publicul care se duce la teatrele de bulevard cu cel care se duce la teatrele experimentale. Dar nu e nicio problemă. Este loc pentru toată lumea. Sunt 500 sau 600 de spectacole de teatru pe zi la Paris, oamenii nu se întâlnesc, dar asta nu înseamnă că sălile sunt goale. Și mai e un lucru foarte important în Franța: există acele mii de săli de buzunar. Teatrele de buzunar. Parisul are în jur de 200 de teatre de buzunar, cu între 40 și 100 de locuri, unde de fapt sunt marile laboratoare pentru descoperirea autorilor noi, și unde companii tinere sau mai puțin tinere își asumă riscuri estetice. Asta însemnă: montezi un autor nou, într-o sală de 60 de locuri. Chiar dacă pierzi bani, nu e o catastrofă. Nu e ca în teatrele subvenționate, în care dacă ai ratat un spectacol sunt poate mii de euro care se duc pe apa sâmbetei. Eu am fost foarte mult jucat în asemenea teatre de buzunar, teatre mici care există în toate marile orașe franceze, în toate micile orașe franceze, în toate micile localități și foarte des la Festivalul de la Avignon, care este efectiv un mare tur de teatru, care crește mereu …Când, în 1990, am participat și eu pentru prima oară, erau 300 de spectacole pe festival. Anul trecut (2006 n.m.), erau 700 de spectacole pe festival. Ritmul crește. E un târg de teatru. E o bursă de spectacole, unde vin autorii, vin companiile, vin directorii de teatru și producătorii sau amatorii potențiali, care cumpără spectacolele prezentate de diverse trupe, companii. Festivalul de la Avignon, împreună cu cel de la Edinburgh , cred că sunt primele două ca importanță în Europa, și cred că pe locul trei vine acum Festivalul de la Sibiu, care este cu adevărat foarte important. Anul trecut erau 50 de țări reprezentate aici cu spectacole. Anul acesta Sibiul este și Capitală Culturală Europeană , adică Sibiul este o adevărată locomotivă culturală și teatrală pentru România.
Aș vrea să vă mai spun că limba franceză m-a ajutat enorm să-mi vând piesele. Eu am fost creator, eu am fost negustor. Piesele mele, scrise în franceză, trimise sau descoperite de alții, au fost traduse în numeroase limbi. Asta nu înseamnă că sunt jucate tot timpul peste tot. Dar chiar și în țări „bizare”, ca să zic așa, am avut două spectacole, un exemplu, în Iran . Și, cum rezistență culturală există peste tot, chiar două piese mi-au fost publicate de un editor „Femeia ca un câmp de luptă” și „Frumoasa călătorie a urșilor Panda…” și jucate în Iran. Am acasă cărticica, iar poza mea e, și ea, acolo.. .Din limba franceză mi s-au tradus piese în turcă, în finlandeză, în islandeză…Ceea ce este uluitor, este că mi s-au tradus din franceză piese și în limbile țărilor care sunt vecine cu România. Din franceză am fost tradus în ucraineană, în bulgară, în maghiară…Părerea mea este că suntem în fața unei faze de hipnoze colective în fața Occidentului și mai ales în fața Americii, și am uitat acum să ne uităm unii la alții, toți sunt în hipnoză față de lumea anglo-saxonă, așa cum altădată eram obligați să fraternizăm, dar astăzi puțină lume mai învață limba bulgară, maghiară, ucrainiană, sârba…Toată lumea vrea să învețe englezește…Nu ne mai uităm unii la alții…la vecini….și sunt lucruri extraordinare acolo pe care cei care pot le descoperă într-o limbă de circulație internațională…”
Angela FURTUNĂ
Publicistă, scriitoare
Membră a Uniunii Scriitorilor din România
angelafurtuna@yahoo.com
http://laurencejth.over-blog.net/
