La 1948, Suceava era un târg cu doar 10.000 de locuitori, cam cât au acum comunele mai mari din jur. La recensământul din 1966, în schimb, populația Sucevei ajunsese să fie de aproape patru ori mai mare – 38.000 de locuitori.
Practic, în numai 18 ani, a înregistrat o creștere explozivă, al cărei „motor” a fost dezvoltarea industriei, care a atras după sine dezvoltarea orașului. Atunci au început să răsară marile cartiere ale Sucevei – Burdujeni, Obcini, Zamca, George Enescu, atunci locuitorii comunelor din jur au lăsat plugul și sapa, pentru a se angaja ca muncitori în fabrici, devenind apoi orășeni, pentru că primeau repede și locuințe în blocurile care apăreau ca ciupercile după ploaie.
„Se construiau câte 1.800 de apartamente pe an”, își amintește fostul primar Gheorghe Toma de vremurile când era director al uneia dintre marile întreprinderi industriale ale Sucevei – IRA (Întreprinderea de Reparații Auto).
Începuturile zonei industriale Valea Sucevei
Platforma industrială Valea Sucevei, amenajată în lunca râului Suceava, la baza cartierului Burdujeni, era cea mai mare zonă industrială a orașului, zeci de mii de oameni lucrând aici, zi de zi.
Zona industrială din lunca Sucevei a început să se contureze în jurul anului 1960.
În 1959 a fost pus în funcțiune Combinatul de Prelucrare a Lemnului (CPL), iar în 1962 Combinatul de Celuloză și Hârtie (CCH). Cele două întreprinderi au schimbat complet modul în care era percepută industria la Suceava, unde, până atunci, nu exista decât vechea Întreprindere de Industrializare a Cărnii (fosta Uniune Anglo- Română pentru Industria Baconului, care funcționa în Burdujeni din 1911), Întreprinderea de Colectare și Industrializare a Laptelui (ICIL), Fabrica de Conserve și Întreprinderea de Încălțăminte “Străduința”, înființată în 1940, în Ițcani.
Pentru că cele două combinate și restul unităților de producție aveau nevoie și de reparații, în 1962 s-a luat decizia înființării Întreprinderii Regionale pentru Întreținere Suceava (IRIS), dată în funcțiune în octombrie 1963. În ’64 întreprinderea a fost reprofilată pe realizarea construcțiilor metalice, devenind Întreprinderea Mecanică Suceava, iar mai apoi IMUS (Întreprinderea de Mașini Unelte Suceava).
Au urmat apoi IRA (Întreprinderea de Reparații Auto), IUPS (Întreprinderea de Utilaje și Piese de Schimb), inaugurată în 1969 și transformată apoi în ROMUPS, iar din 1977 începe construcția IFA – Întreprinderea de Fibre Artificiale. Acestora li se mai adaugă investiții mai mici, dar importante, care sunt strâns legate de funcționalitatea marii zone industriale, precum Fabrica de Carton Ondulat, Fabrica de Oxigen, stația de epurare, iar mai apoi termocentrala pe cărbune, actuala Termica.
Cel mai mare producător de hârtie din țară
„Uite, vezi lunca aceasta unde cresc stuful, papura și răchita și unde broaștele se întrec în ocăitul lor? Ei bine… aici se va construi o mare fabrică de hârtie, și din hârtie se vor face saci și pungi. (…) Hârtia asta se va face din lemn… mai întâi se fierbe lemnul cu soda caustică, se transformă într-un fel de pastă, cum îi zicea el, celuloză, și din asta se face hârtie. Și ca să nu se facă hârtie din lemnul bun pentru cherestea, peste drum se va fabrica cherestea și mobilă, iar din resturile de lemn se va produce celuloza”.
Cam așa se vorbea atunci despre viitorul combinat, care era abia în faza de proiectare, în timp ce pe malul Sucevei bătea vântul printre trestii.
CCH – Combinatul de Celuloză și Hârtie (deschis în 1962, astăzi Ambro) a deținut locul 2 pe țară la producția de celuloză și locul I pe țară la producția de hârtie. Tot aici se mai produceau saci și pungi din hârtie și confecții din carton ondulat.
Dezvoltarea industriei de celuloză era motivată cele 6 milioane de hectare de pădure existente chiar și după o exploatare barbară din partea rușilor, în contul unor așa-zise datorii de război ale României.
Dotarea tehnică a noului combinat s-a făcut cu cele mai performante echipamente existente în domeniu la momentul respectiv, după o selecție riguroasă a ofertelor mai multor firme reputate din Europa și SUA, fiind încheiate contracte cu firma PW Liddon din Anglia și Will Moller din Germania.
Pe 17 octombrie 1959 se aprobă amplasamentul, profilul și termenul de punere în funcțiune a Combinatului de Celuloză și Hârtie Suceava, cu o suprafață construită de aproape 40.000 mp, pe un teren de 155.600 mp.
În ziua de 23 august 1962, la „marea sărbătoare națională pentru eliberarea patriei de sub jugul fascist”, celulozarii suceveni au organizat o demonstrație, purtând cu mândrie saci de hârtie.
Numai că atât hârtia, cât și sacii proveneau de la Fabrica de Hârtie Bușteni și doar eticheta de pe ele era „Fabricat la CCH Suceava”.
Combinatul a început producția în 1962, dar spre finele anului, în luna noiembrie. În 1965, Nicolae Ceaușescu a venit în prima sa vizită la noul combinat, solicitând creșterea capacităților de producție pe unitatea de suprafață construită, ceea ce a dus la montarea de noi utilaje, precum o mașină de gumat hârtie, una de parafinat și alta de confecționare a șervețelelor parfumate.
Activitatea CCH avea să crească ulterior și prin înființarea unei fabrici de carton ondulat, pusă în funcțiune la 1 iunie 1974. În același an a fost dată în funcțiune și o mașină de sfoară, pentru care cerințele erau tot mai mari, realizată de Întreprinderea Mecanică Suceava, prin care se valorificau benzile de hârtie rămase în urma procesului de producție.
După 1990, treburile au început să se strice la CCH, cu consecințe directe asupra producției și a puterii de supraviețuire a întreprinderii, care în cele din urmă a fost privatizată.
Perioada de după Revoluție, când industria românească a fost abandonată, este caracterizată de fostul director al CCH Nicolai Turtureanu drept una de „mare încărcătură psihică”: „Oamenii erau derutați, cei harnici și conștiincioși trăiau senzația unor pierderi cu consecințe negative în starea lor materială, cei rău de lucru și certați cu disciplina simțeau că se dezvoltă mediul social-politic în care se vor pricopsi. Grav era faptul că cea de-a doua categorie câștiga adepți și, crescând numărul lor, frânau activitatea combinatului”.
După privatizare, în contextul economico-social deloc favorabil industriei românești, activitatea întreprinderii a fost restrânsă, încât s-a ajuns ca acolo să mai lucreze doar 10% din câți intrau pe vremuri pe poarta fabricii.
La ceva timp după privatizarea întreprinderii, fostul director Nicolai Turtureanu constata cu amărăciune: „În pierdere suntem noi, cei 2.500 de oameni care asistăm la emigrarea copiilor noștri spre alte zări pentru un trai mai bun sau angajarea lor în munci necalificate, pentru a supraviețui”.
A fost odată IRA
„Este o mare nedreptate socială să lucrezi într-o întreprindere cu peste 2.000 de angajați și să nu ai ce arăta nepoților”, consideră Gheorghe Toma, fost director la Întreprinderea de Reparații Auto.
IRA s-a „născut” din necesitatea de a repara mașinile, în special camioanele, care creșteau ca număr de la an la an. Cei școlarizați și aduși să lucreze în acest domeniu au devenit la rândul lor formatori de noi specialiști. Societatea a cunoscut o asemenea dezvoltare încât în 1967 avea 2.035 de angajați – maximul atins în cei aproximativ 30 de ani de existență.
„La un moment dat, numărul de angajați era mai mare decât volumul de muncă, încât a trebuit să luăm măsuri de diversificare a activității: peste 1/3 reparații capitale, 1/3 piese de schimb auto de înaltă tehnicitate, sub 1/3 utilaje”, povestește Gheorghe Toma, care-și amintește cu plăcere de vremurile când, cu o echipă entuziastă, ajunseseră să se ocupe nu doar de reparații și crearea de piese pentru mașini, ci și de fel de fel de utilaje complicate, din diverse domenii.
Așa a fost, de exemplu, un dispozitiv de ridicat planorul de la sol, care se mai folosește încă pe aerodromurile din România, din care au fost făcute peste 40 de bucăți și pentru care aveau solicitări din mai multe țări, dar a cărui producție a fost oprită de la nivel central, considerându-se că nu e treaba lor să se ocupe de asta.
Un alt exemplu este o macara hidraulică de exploatare a pădurilor, executată după modelul uneia suedeze.
„Sună ciudat, știu, dar am fost o întreprindere care lucra pe principii capitaliste, fiind la concurență cu producția Ministerului de Mașini. Odată, ministerul a cumpărat patentul pentru o piesă care leagă tirul cu remorcași căuta o întreprindere care să o asimileze și să o producă. Toți dădeau ca termen doi ani de zile, dar eu și un «creier» neamț, care voia să plece în Germania și se transferase la Suceava, unde procentul de plecare era mare, dar nemți puțini, ne-am sfătuit și am spus că o facem în șase luni. «Dar cine sunteți voi, măi?», s-a zburlit directorul unei alte întreprinderi. Și i-am spus cine suntem. Contractul ne-a revenit nouă și de atunci am avut și altă deschidere când mergeam la minister cu diverse probleme”, rememorează fostul director Gheorghe Toma, care s-a aflat la conducerea întreprinderii timp de 29 de ani.
Acum, din Întreprinderea de Reparații Auto nu a mai rămas decât clădirea principală, din apropierea Bazarului, care a fost transformată în actuala Policlinică Bethesda.
„Cetatea construcției de mașini”
Cui i-ar mai veni a crede acum, privind clădirile pustii care se văd la dreapta pasarelei CFR de la Burdujeni, cum mergi spre Centru, că acolo au lucrat peste 4.400 de oameni, că era o forfotă continuă și că acolo se creau mașini-unelte de mare precizie, apreciate la nivel internațional?
În 1963, când CPL și CCH era deja funcționale, își începe activitatea și IRIS – Întreprinderea Regională pentru Întreținere Suceava. Deși scopul inițial era de a asigura reparațiile necesare în întreprinderile existente în industria suceveană, în ’64 întreprinderea a fost reprofilată pe realizarea construcțiilor metalice, devenind Întreprinderea Mecanică Suceava, care a ajuns să dețină chiar și propria turnătorie, cu o capacitate destul de mare.
„Pentru a se asigura stabilitatea construcțiilor, se băteau cu soneta în solul mlăștinos șase-opt stâlpi din beton armat de câte 12 metri înălțime și între ei se turnau pahare de beton care constituiau temelia zidurilor ce susțineau grinzi pe care se deplasau podurile rulante”, își amintește în monografia sa Nicolae Oprea, director comercial și inginer-șef la IMUS pentru o perioadă de 26 de ani.
Pe atunci, pasarela CFR nu exista, încât traversările se făceau direct pe strada principală, lucru destul de dificil, mai ales când era vorba de utilaje de mare tonaj sau transporturi voluminoase de materiale. Unul dintre motivele realizării acelei traversări pe sub pasarelă, folosită acum mai mult pentru a se merge către piața angro, îl constituie tocmai problemele constatate atunci când se construia încă IMUS.
Întreprinderea de Mașini Unelte Suceava, cum s-a numit fostul IRIS de la 1 iulie 1980, avea ca producție de bază diferite tipuri de fierăstraie pentru debitarea metalelor, mașini de găurit, de ascuțit burghie, ștanțe de tăiere fier-beton etc.
Dar cei care au lucrat acolo nu s-au limitat doar la atât.
„Se făceau lucruri extraordinare și foarte multe, pentru că atunci se cerea ca totul să se facă în țară. Făceam de toate, de la piese minuscule, la mașini de 100 de tone, de la ambalaje, la curele trapezoidale, ringuri, piese din masă plastică, de la mașini de făcut tuburi de pastă de dinți și de inscripționat, la utilaje pentru prelucrat și ascuțit burghie, de mare productivitate, care prelucrau 240 de burghie pe minut. Am avut la un moment dat chiar și 4.400 de angajați, din care peste 600 de ingineri pe partea de proiectare, oameni muncitori, apreciați în străinătate. Când îi trimiteam în alte părți, să asimileze utilaje create de noi sau la schimburi de experiență, deseori voiau să-i oprească acolo, la ei, când vedeau de ce sunt în stare”, povestește Nicolae Oprea.
Printre realizările IMUS (denumită de unii „Cetatea construcției de mașini”) din acele vremuri se numără piese pentru cele mai mari strunguri carusel din lume și pentru cele trei avioane Rombac 1-11 produse de Întreprinderea de Avioane București, multe piese și agregate pentru Autoturisme Pitești, elemente pentru reactorul nuclear de la Cernavodă, utilaje unicat, precum Bohrwerk-ul de 16 metri, care prelucra piese cu o lățime de 16 metri, sau utilaje necesare industriei din diverse ramuri, care nu de puține ori au fost premiate internațional.
„Din punct de vedere tehnic, IMUS ajunsese la cel mai înalt nivel, obținându-se produse de mare tehnicitate, fiind create utilaje formate din mii de piese, iar prin anii ’80 fiind obținută autorizare CAER pentru mașini de prelucrare a siliciului, din care se făceau apoi chip-uri de calculatoare”, își amintește fostul director comercial despre perioada de glorie a întreprinderii.
După vizita din ’77 a lui Nicolae Ceaușescu, la IMUS a fost integrată și Fabrica de Aparate de Măsură și Control (FAMC), care trebuia să funcționeze separat.
În 1991 denumirea de IMUS, dobândită în 1980, a fost înlocuită cu MES (Mașini, Echipamente, Servicii) SA Suceava, de falimentul căreia se leagă niște scandaluri răsunătoare.
Gigantul cu picioare de lut
Pe fondul unei cereri mari la nivel național de fibră artificială de tip bumbac și de fir de mătase tip vâscoză, în apropierea Ambro, pe terenul nefolosit din lunca Sucevei, a apărut IFA. Realizarea acesteia s-a făcut contrar voinței multor suceveni, care s-au opus, de teama riscurilor mari pentru sănătatea celor din jur.
Cert e că nimănui nu i-a mai păsat de nemulțumirile celor din zonă, iar după cum spune N. Turtureanu, observațiile reprezentanților județului au fost etichetate ca mofturi și, prin hotărârea Elenei Ceaușescu, s-a aprobat amplasamentul noului combinat la Suceava.
În plus, „academiciana”, uitându-se pe macheta fabricii, a dat dispoziție să se reducă înălțimea coșului de dispersie a gazelor poluante de la 250 de metri la 200 de metri, decizie cu consecințe grave asupra mediului înconjurător și a sănătății sucevenilor.
Pe 13 iunie 1977, Consiliul de Stat al Republicii Socialiste România a aprobat realizarea unei noi etape de dezvoltare a Combinatului de Celuloză și Hârtie Suceava, cu o instalație de 30.000 de tone de celofibră tip bumbac pe an și alta de 5.000 de tone de fibre celulozice tip mătase.
La turnarea primelor fundații, șantierul a fost vizitat chiar de Nicolae Ceaușescu.
În ’78, noua unitate de producție a CCH, cea de Fibre Artificiale, trece în subordinea Ministerului Industriei Chimice, prin desprinderea de actualul Ambro, acesta fiind actul de înființare al IFA – Întreprinderea de Fibre Artificiale, care trece sub conducerea lui Ioan Cușnir.
În martie 1985, CCH s-a unit din nou cu IFA, devenind Combinatul de Fibre, Celuloză și Hârtie, pentru ca după evenimentele din 1989 să se separe din nou.
În 1990, după numai câțiva ani de funcționare, megainvestiția IFA avea să fie închisă, fiind considerată un prea puternic poluator pentru orașul Suceava.
În locul giganticei întreprinderi, care s-a prăbușit sub greutatea proprie, din cauza unor decizii greșite, pornind cu cea de amplasare a sa acolo, a rămas doar turnul IFA.
Cel mai înalt turn din Suceava, curățat și vopsit în culori vii, a fost transformat de cei de la Iulius Mall Suceava, centrul comercial construit pe terenurile fostei întreprinderi, într-un adevărat simbol al transformării fostei zone industriale în una comercială.
Gena autodistrugerii
Pentru miile de suceveni care au asistat la construirea orașului, a industriei sale, care au muncit în întreprinderi imense, ce acum par imposibil de realizat, ca investiții, deși atunci se făceau într-un ritm amețitor, dispariția industriei sub tăvălugul centrelor comerciale este percepută dureros.
Uneori vezi pe stradă sau în autobuz oameni mai în vârstă, privind cu deznădejde către mall-urile din fosta zona industrială, clătinând din cap, ca și cum ar vrea să alunge un gând ce nu le dă pace, și rostind cu voce stinsă: „Aici a fost cândva… mii de oameni lucrau aici…”
“Noi, românii, avem o genă a autodistrugerii. Nu poți să dărâmi și să nu pui nimic în loc. În plus, s-a distrus ceva care ne făcea să fim altfel ca oameni, mai uniți, mai săritori, mai harnici – apartenența la un colectiv, la o zonă anume, la o comunitate”, consideră Gheorghe Toma.
„Stâlpii” care alcătuiau Zona Industrială Valea Sucevei:
CPL (Mobstrat) – combinatul de prelucrare a lemnului (deschis în 1959) – a fost a patra unitate din județ după mărimea producției industriale și producea o gamă variată de mobilă, placaj, plăci fibrolemnoase, plăci aglomerate din lemn, furnire estetice și… drojdie furajeră. Aici au lucrat aproximativ 3.000 de oameni. În locul său s-a construit Shopping City Suceava.
CCH (Ambro) – Combinatul de Celuloză și Hârtie – deschis în 1962, a deținut locul 2 pe țară la producția de celuloză și locul I pe țară la producția de hârtie. Tot aici se mai produceau saci și pungi din hârtie și confecții din carton ondulat. Mai este funcțional doar parțial, cu doar 10% din personalul de altă dată. În vremurile de glorie, acolo aveau un loc de muncă peste 4.000 de suceveni.
IUPS (1969) – Întreprinderea de Utilaje și Piese de Schimb, transformată apoi în ROMUPS – a fost demolat în 2008 pentru a se construi un cartier nou de locuințe, dar a rămas doar la stadiul de teren viran. Acolo au lucrat peste 2.500 de oameni, iar pe zidul clădirii de la strada principală se afla unul din cele mai frumoase mozaicuri parietale din județ, cu o suprafață de 456 de metri pătrați.
IMUS (MES SA) – Întreprinderea de Mașini Unelte (1963) – producția de bază o reprezentau diferite tipuri de fierăstraie pentru debitarea metalelor, mașini de găurit, de ascuțit burghie, ștanțe de tăiere fier-beton etc. A avut aproape 4.000 de angajați.
IRA – Întreprinderea de Reparații Auto (1963) – a avut peste 2.000 de angajați, în prezent clădirea principală a fost transformată în Policlinica Bethesda.
IFA – Întreprinderea de Fibre Artificiale, în care au lucrat aproximativ 2.000 de suceveni, a funcționat o scurtă perioadă de timp, fiind închisă în 1990. Pe terenurile cumpărate în 2006 de grupul Iulius Mall s-a construit cel mai mare centru comercial din oraș.
