Nu cred să mai aibă cineva amintiri directe privind dârdorile în care intra România când, la fiecare sfârșit de noiembrie, începeau pregătiri sârguincioase pentru sărbătorirea zilei de naștere a generalissimului I.V. Stalin. Există, însă, o consistentă bibliografie „la temă”, datorată în special Centrului ieșean de istorie și civilizație europeană, pendinte de Academia Română – aș menționa cu precădere cărțile „Stalin – cenzurat/necenzurat” (1999) și „Românii între ruși și sovietici” (2007).
Citite acum și în paralel, contribuțiile documentare ilustrează și susțin aforismul marxist „omenirea se desparte de trecutul ei râzând.” Delirul omagierii în genunchi atinsese asemenea cote ale lingușelii hilare și aiuritoare, încât, azi, numai cine cunoaște cât de cât dimensiunile mecanismului terorii poate să-și explice aberațiile aniversare ce au luat proporții maxime acum exact 60 de ani, în noiembrie-decembrie 1949, când „tătucul popoarelor” împlinea 70 de ani. Altfel, lectorul din veacul XXI are tot dreptul să-și suspecteze „buneii roșii” de pierderea uzului rațiunii și, pur și simplu, să izbucnească în râs. Râzi tu, râzi, Harap Alb, dar, în urmă cu șase decenii, nimeni n-avea nici curajul să-și domolească primul aplauzele (dai tonul? lagăr!), așa că, la mitingurile omagiale, bieții aplaudaci își pocneau palmele până la epuizare fizică!
Comitetului de organizare a festivităților de la Moscova i s-a propus, între altele, construirea unei biserici cu hramul „Slavă epocii staliniste!” (!!), orașul Moscova să se numească „Stalin”, URSS să se re-boteze „Uniunea Stalinistă a Republicilor Sovietice Socialiste”, sărbătoritul urmând să primească, între alte titluri, și pe acela de „savant al lumii”. În articolele din „Pravda” (număr omagial – 12 pagini) se delira până la cel mai deplin ridicol, născocindu-se merite staliniste inclusiv în „dezvoltarea culturii de bostan în împrejurimile Moscovei”. Articolul cu bostanii era semnat chiar de Poskriobâșev, secretarul lui Stalin. Căruia, drept mulțumită, „tătucul” i-a trimis soția în lagăr! Hazlie – dacă nu chiar tristă – a fost încredințarea organizării adunării festive nu Comitetului Central, nu Guvernului, ci… Ministerului Securității. În Comisia de verificare individuală a invitaților trona Nikolai Vlasik, șeful gărzii personale a lui Stalin, și el repede arestat. Doar moartea „savantului lumii” l-a scăpat de execuție… Nici România nu se lăsa mai prejos: „Suntem convinși că conducerea (sublimă cacofonie, n.n.) Partidului și Guvernul RPR vor satisface dorința noastră înflăcărată și vor acorda orașului nostru înalta cinste de a purta numele Orașul Stalin.” Semnează, „oameni ai muncii din orașul Brașov”. Cităm din planul central de măsuri: „Tovarășul Stalin va fi numit (nu ales!, n.n.) membru de onoare al Academiei RPR, toate gazetele de perete vor fi închinate tov.
Stalin, în seara zilei de 21 decembrie vor avea loc serbări populare – muzici, hore, jocuri de artificii.” Un grandios spectacol festiv a fost organizat, desigur, și la Moscova: dansa Maia Plisețkaia, cânta Sviatoslav Richter, iar corurile reunite și orchestrele au interpretat piesele „Conducătorul poporului”, „Cantata Stalin” și „Cântec despre Stalin”. Interesant este că aparatul de agitație și propagandă era condus de P. Pospelov, același Pospelov care avea să redacteze… raportul de condamnare a stalinismului, citit la Congresul XX de Nichita Hrușciov!
Natura omului e atât de schimbătoare… La noi, voci alarmate sesizau rămâneri în urmă ce puteau afecta amploarea vibrantelor festivități: „în Capitală nu s-a vândut nici un exemplar din Scurta Biografie, la Tutova lipsesc broșurile lui Stalin despre udarnici și stahanoviști, în Ialomița Carnetul Agitatorului încă n-a ajuns, la UCB nu s-au făcut Colțuri Roșii”… Desigur, „Filialele Uniunii Scriitorilor din RPR vor organiza conferințe, după care scriitorii vor citi fragmente din operele literare închinate tovarășului Stalin.”
Urmează un nesfârșit torent de măsuri privind cărți, filme, spectacole, simpozioane, conferințe, ținute de Al. Drăghici, Ana Pauker, Iosif și Liuba Chișinevschi, Teohari Georgescu, Vasile Luca… Doamne, ce vis urât!
