De alaltăieri, dimineața, la prânz și seara, clopotul bisericii din satul meu bate prelung. Bate, nu pentru că azi, așa cum se agită întreaga presă românească va fi suspendat Traian Băsescu? Nu. Bate pentru că a murit mama. Sunetul, ca un bocet, vestește sătenii că a mai murit unul dintre ei.
La două palme de mine, în sicriu, e chipul subțiat al mamei. Privesc la vișinul din fereastră care a înflorit alb, viguros, indiferent, obraznic. Sătenii vin, unul câte unul, și rostesc cu voce tristă „Dumnezeu s-o ierte!”. Eu repet, aproape mecanic, „Dumnezeu s-o ierte!”. La orele 11.00 vor veni preoții. Acum e zece.
Cineva mă cheamă la telefon. E secretara mea de la București. Aveți de scris un editorial, îmi spune ea. A murit mama, răspund. Știu, zice fata, dar trebuie să scrieți. Toată viața am scris. Mort, copt, pe o rână, în pădure sau pe vapor, pe masă sau pe genunchi. Am scris, am scris, am scris. Azi ar trebui să fac rabat de la o obligație care mi-a mâncat zilele. Mama a fost primul scriitor pe care l-am cunoscut. Mama m-a învățat disciplina scrisului. A fost dascăl în satul meu, mai întâi învățătoare, șef de promoție a școlilor normale din Ploiești și Buzău din timpul războiului. Apoi filolog, cu studii la Universitatea din București. A scris trei cărți de poezie. A fost o viață director de școală.
Televizorul nu merge, radioul e mut, vrajba de la București nu intră în odaia în care zace pe catafalc mama. Azi, au scris unii, e „ziua cea mai lungă”. Se joacă, via Traian Băsescu, destinul României. Începe al treilea război mondial. E sfârșitul lumii. Se usucă iarba și avortează florile abia deschise pomii fructiferi.
Sunt sunat de la un post de radio. Voce precipitată. „Ce părere aveți, ca vicepreședinte al Clubului Român de Presă, despre suspendarea președintelui Traian Băsescu?” Rămân cu receptorul în mână, năuc. Ce suspendare? Ce club? Suspendarea lui Traian Băsescu, repetă fata. Încet, abia dacă mă aud eu: „Domnișoară, a murit mama”. Și totuși, insistă ea, vă rog, știți cum e, câteva vorbe, în direct. A murit mama, repet. Fata nu înțelege și mă crede probabil nebun. Închid.
România trăiește spaima dacă va supraviețui epocii Traian Băsescu. O religie nouă a pus stăpânire pe mulți dintre noi.
Bat clopotele la Sângeru. Lung, deșirând în aer, sunetul. Bat a mort. Am mai auzit acest sunet când a murit tata. Sunt trei decenii între sunetul de atunci și sunetul de azi. Azi a murit mama.
Sătenii vin, unul câte unul, vin funcționarii primăriei. Azi noapte au vegheat-o profesorii școlii din sat. Se aliniază încet, lângă peretele casei, jerbe și coroane. Nimeni nu vorbește despre suspendarea lui Traian Băsescu. Nimeni nu pomenește despre iminenta dispariție a României prin demisia sau demiterea liderului providențial. Satul meu trăiește trist doar moartea mamei. Eu, pentru a nu fi mustrat din sicriu de mama, dictez, pe un celular, aceste vorbe care sunt o scuză pentru cititorul meu. Ele au menirea să înlocuiască un editorial. În satul meu, cel puțin în satul meu, suspendarea, demisia sau demiterea președintelui nu reprezintă un eveniment. A murit „Doamna Virginia”, fosta directoare a școlii, șoptesc oamenii. Eu și fratele meu suntem priviți într-un fel anume. Stăm lângă mama, apoi alergăm unul după gropari, altul să plătim clopotarul. Ritualurile trebuie îndeplinite. E o primăvară pulsândă pe dealuri.
Va supraviețui România suspendării domnului Traian Băsescu? E azi „ziua cea mai lungă” a patriei, patria de care îmi vorbea mama când eram copil de școală. Nu știu. Știu doar că ea a murit. Ea a fost suspendată de Dumnezeu și e tot ce mă interesează azi, mâine și întotdeauna. Satul meu va trăi cu și fără Traian Băsescu. A murit mama. Peste câteva ceasuri o îngropăm. Dumnezeu s-o odihnească în țărâna cimitirului. România rămâne însă vie cu și fără Traian Băsescu. Mi-e însă extrem de greu să accept că eu rămân viu fără mama.
