Ziua ghinioanelor

Nu-i marți 13, ci miercuri 17, iar ziua începe cât se poate de prost. Automatul de cafea are năbădăi, vrea doi lei și am mărunt doar respectivele două bancnote. Pe prima a înghițit-o hulpav, pe a doua n-o vrea cu nici un chip. În jur și-n zori totul e-nchis, n-ai unde schimba; netezesc leul refuzat, îl boțesc, iar îl netezesc – nimic! Mă las păgubaș, pornesc la drum făr-de cafeaua rituală și cu un leu investit în nesimțirea automatului. Intenționez să ajung la Suceava; răs-sătul de drumul obișnuit, mereu năpădit de radare și cu satele șirag, cotesc la dreapta din Pașcani și o iau mai întâi spre Lespezi.
Am tot citit despre faimosul și misteriosul cimitir evreiesc de pe șesul Siretului, dar nu l-am vizitat niciodată. Iată, s-a ivit prilejul: e ocrotit de ditamai zidul de cetate. Nu văd nici o poartă, iar celelalte laturi sunt împrejmuite cu sârmă ghimpată împletită cu vreji uscați de trandafir sălbatic; nu-i chip nici să te apropii! Zăresc, de departe, ciudate lespezi verticale înnegrite de vreme, unele purtând în creștet câte un conc rotund de piatră, precum statuile „moai” din Insula Paștelui. Și chiar zici că-insulă din cine știe ce lume teleportată în lunca Siretului! Oricare cimitir e-o filă de istorie; pe asta, cine și cum s-o mai citească? Nu cred să mai viețuiască vreun evreu în Lespezi, așezare întemeiată, după cum scrie pe site-ul primăriei, chiar de emigranți evrei.
Lângă cimitirul de reală straneitate ai senzația contemplării unei lumi apuse, încremenită în muțenie adâncă! Ar merita inclus în itinerariile turistice, dar nici unul nu se abate pe aici și, oricum, cimitirul e inaccesibil. Sigur că trebuie ocrotit, vandali afli oricând și pretutindeni, dar aș zice că astfel de „endroit”-uri în care istoria-i oprită-n loc ar merita cumva deschise pentru cei interesați de cronica vechimilor moldave. Azi, n-a fost să fie. Mai departe.
Opresc la faimoasa biserică cu patru turnuri de la Liteni, ca să aprind o lumânare la mormântul fostului meu coleg de bancă la liceul din Suceava, pictorul Ion Grigore. N-a trecut mult de la înhumarea atât de originalului zugrav de biserici și peisaje rurale moldave, caut crucea de lemn și resturile coroanelor uscate ori vreun monument funerar ridicat de urmași. Nimic. Unde te-ai ascuns, Ioane? (Întors acasă, aflu – prea târziu! – că mormântul s-ar putea să fie în cimitirul altei biserici din Liteni, monumentul istoric ctitorit în 1782…) Mai departe.
La Udești, întreb de Casa memorială Eusebiu Camilar. N-aș putea spune că-s fan Camilar (după scrierile dintâi, onorate în 1943-1945 cu Premiul Societății Scriitorilor Români – „Prăpădul Solobodei”, „Cordun”, „Avizuha” – în care viața satului moldav, văzută cu ochi de copil, este așezată sub semnul unui tragism fabulos, ce l-am percepe azi cât se poate de modern, a urmat nefericita „Negură”, carte marcată de un oportunism descalificant chiar și pentru vremea proletcultului), dar orice casă memorială scriitoricească ocrotită de stat, cum este și cea de la Udești, rămâne un îmbucurător semn al prețuirii trudei condeierului și poate oferi vizitatorului mărturii unice despre un „a fost odată” oricum pilduitor. În primăvara deplină, curtea și grădina casei par îngrijite, dar zăvorul ruginit de la poartă a trebuit să-l deschid izbindu-l cu un pietroi. În cerdac, un bilet îngălbenit oferă două numere de telefon la care poate fi chemat îngrijitorul, muzeograful sau la cine-o mai fi cheia. La primul nu răspunde nimeni, de la al doilea aflu că persoana cu pricina azi este chemată la Suceava, așa că… De, zi cu ghinion!
Iau prânzul la un restaurant cu moț, pretenții și ștaif din capitala Țării de Sus. Comand, cu nădejdi bucovinene, bulz. Și primesc o banală tochitură întoarsă pe dos: bucățelele de carne dedesubt, mămăliguța și oul deasupra. Halal bulz! Din nou la drum – dar, din necesități de spațiu, scurtez poveștile. La Arbore, nimic care să mai amintească despre fabulosul „Muzău” al lui Moș Toader Hrib, cel căruia i-am tipărit (și reeditat) cu vreo 40 de ani în urmă „Cronica de la Arbore”, carte unică și cândva faimoasă, acum cufundată în deplină uitare. Nu pot intra nici în incinta străvechiului cimitir evreiesc, și el bine zăvorât. Iar n-a fost să fie! Trecând din nou prin Suceava, mă abat pe la redacția Monitorului, în paginile căruia susțin această rubrică de vreo 12 ani, să-l salut protocolar pe directorul gazetei. Nu-i. E dus undeva c-o treabă.
Iar n-a fost să fie. Zi cu ghinion!