În urmă cu câțiva ani (nu cu foarte mulți, se înțelege), împreună cu colegii mei de la Academia Cațavencu am depus o idee de inițiativă legislativă la Parlament. Propuneam ca ziua de 26 ianuarie să fie numită Ziua Dictaturii, cu mari șanse să devină Ziua Internațională a Dictaturii. 26 ianuarie, o spun pentru elevii de liceu de acum, este ziua în care s-a născut Nicolae Ceaușescu, zi pe care eram obligați să o sărbătorim, cu mic cu mare. Devenise mult mai importantă decât alte sărbători. Închid paranteza pentru cei care s-au născut în preajma Revoluției. Ei, bine, oricât ne-am dat noi peste cap să impunem această zi, organizând diverse „manifestații” pe la radiouri, televiziuni sau prin redacția noastră, n-am reușit. Fără să ni se spună vreun motiv, fără să fim anunțați, fără să fim refuzați. Pur și simplu, toți au lăsat-o moale. Și ziua de 26 ianuarie e sărbătorită doar de câțiva bezmetici, la cimitirul Ghencea Militar, acolo unde s-ar afla mormântul dictatorului. Pentru ei nu e Ziua Dictaturii, E Ziua Nostalgiei Fără Cap. Stau și plâng beneficiile pe care le aveau înainte de ’89. Dacă ar fi vorba de securiști și activiști de partid, aș înțelege, ei sunt singurii care au avut privilegii. Deși, revin la elevii de liceu, dacă ați ști ce privilegii aveau, v-ați tăvăli de râs. Aveau privilegiu de a primi, pe sub mână, pepsi, țigări BT sau pui. Privilegiu pe care astăzi ți-l oferă, cu deasupra de măsură, orice butic. După figură, însă, nostalgicii din Ghencea par mai degrabă oameni sărmani, simpli, după vorbă, după port (de la second hand).
Poate că dacă am fi avut parte de Ziua Dictaturii, românii și-ar fi adus aminte de ororile prin care ne-a târât comunismul. Dacă pe 26 ianuarie, în fiecare an, de pildă, TVR ar fi dat, timp de două ore, programele de dinainte de 1989, ne-am fi luat, în acea zi, vaccinul împotriva nostalgiei nejustificate. Și tot în acea zi, dacă, printr-un program special conceput, s-ar fi golit rafturile magazinelor de azi și am fi fost puși la coadă pentru lapte, carne, ouă, atunci nu l-ar mai fi regretat nimeni, nici măcar în glumă, pe Geniul Carpaților. Trebuie să ai, totuși, puțină minte în cap încât să regreți dictatura. Sau să fii masochist, dar asta e o chestiune personală, nu se rezolvă așa simplu.
Și, totuși, nu ne-am pierdut speranța. Consiliul Europei a decis să condamne ciuma roșie, să pună comunismul acolo unde îi este locul, adică în rândul ororilor. Tot de afară vine rezolvarea! Acum, că e votată oficial condamnarea comunismului, poate că și Parlamentul României va căuta prin arhivă și va găsi propunerea noastră pentru Ziua Dictaturii. Și ne va da ocazia să ne gândim că istoria trebuie învățată și pentru ca să nu se mai repete!
P.S. Un prieten din Canada îmi sugera că, dacă tot e condamnat comunismul, ce-ar fi să li se taie pensiile activiștilor și securiștilor care l-au făcut posibil. Să trăiască și ei bătrânețea cu pensie minimă.
