Ziua de odihnă a orbilor

Fiecare duminică e una a orbilor pentru că e ziua când ne odihnim de orbirea noastră. Căci toți suferim de orbirea fariseică pe care o condamnă Iisus, toți afirmăm, mai mult sau mai puțin manifest, că vedem. Dar viața noastră mărturisește limpede evidența absolută a contrariului.
Trăim ca niște drogați. „Praful” pe care-l consumăm se numește informație. Îl punem în lingurița minții, îl amestecăm cu saliva gândirii și încălzim totul la flacăra credinței că noi vedem, înțelegem, știm. Apoi, îl injectăm până la ultimul strop în vena vieții noastre. Este orbirea noastră din naștere, orbirea de sub Pomul Binelui și Răului, lumina pe care Adam a luat-o din ochii șarpelui.
Ni s-a dat mai întâi Legea prin Moise ca să vedem că nu vedem. Căci dacă suntem văzători, de ce cădem mereu? Legea e o sumă de indicatoare care avertizează existența unor gropi. Și totuși, în ciuda categoricelor avertismente, cădem continuu în ele! Legea face evidentă orbirea noastră. Suntem așa cum ne descrie Isaia, plini de răni din creștet până în tălpi și totuși susținem țanțoși, inflexibili până la crimă, că vedem și că mergem drept! Plini de noroiul de pe fundul tuturor gropilor sufletești în care am căzut, în ciuda avertizărilor fără echivoc ale legii, inima urlă în noi că vede!
Suntem orbi care susținem cu tărie că-l vedem pe celălalt. Deși apropierea noastră îl umple de răni ca încercarea unui orb de a-l mângâia cu bastonul în mână. Cu cât pretenția noastră este mai fermă, cu atât rănile și stricăciunile pe care le facem sunt mai mari.
Fariseii susțineau că văd cine este Iisus. Și L-au răstignit! Și lumina minții lor, care L-a ucis pe Iisus, a devenit baza educației moderne. Toate școlile ne pun bastonul lor alb în mână și ne învață să-l folosim pe spinarea Adevărului. Vai de cel care, arătându-ne rănile și murdăria, ne contestă vederea!
Suntem suflete oarbe, minți oarbe și inimi oarbe. Trăim vieți oarbe, imaginare. Adaptăm, indiferent de prețul moral și fizic, lucrurile la orbirea noastră. Ținem la ea mai mult decât la realitate. Toate drepturile omului se pot reduce azi la unul singur: dreptul de a fi orb, de a-mi trăi orbirea ca viață. Căci orbirea aceasta e zidul care ne apără egoismul, care nu lasă iubirea să iasă din noi, care o ține toată numai pentru noi.
Cine este Iisus ca să cred în El? întreabă omul contemporan. Și pentru că nu se apropie de El suficient ca să-i atingă ochii inimii, Îl definește inevitabil după orbirea lui. Avem un exemplu elocvent în Apostolul acestei duminici. Iată cum erau descriși propovăduitorii Evangheliei în Filipi: acești oameni tulbură cetatea noastră și vestesc obiceiuri pe care nouă nu ne este îngăduit să le primim, nici să le facem, fiindcă suntem cetățeni romani (Fapte 16, 20-21). A fi cetățean roman era o formă de orbire, așa cum a fi cetățean iudeu era alta, iar combinația celor două a născut această nouă marcă de orb care este cetățeanul european de azi.
Dacă Iisus ar veni la orbii de azi, ar fi îndelung chestionat după „legea” Uniunii Europene așa cum a fost acum două mii de ani după cea iudaică. În primul rând ce părere are despre homosexuali și lesbiene. Democrația este de acord, principial, cu orice despre Iisus: numai să nu se atingă de ochii ei! Sistemele politice nu sunt decât vise ale orbilor. Iisus nu contestă nimic altceva decât orbirea noastră ființială. Dar e de ajuns pentru a fi cea mai mare revoluție. Căci odată cu ea se vindecă întreaga lume. De toate visele.
Orbii au idei despre ceilalți și luptă fără milă să desființeze, să elimine, tot ceea ce nu le corespunde; creștinii îi văd pe oameni așa cum sunt. Și de aceea ochii lor sunt plini de lacrimi…
Vedem cu adevărat, când Îl vedem pe Dumnezeu. Și-L vedem pe Dumnezeu când Sângele Lui ne spală fața sufletului, curgând din palmele care ne ia țărâna de pe ochi. Dar pentru asta trebuie să ne apropiem de Cruce cu dorința de a vedea. Fără Iisus, suntem copii a căror viață e un sinistru joc de-a baba oarba: ne tragem unii pe alții, râzând, tot mai în adâncul orbirii. Pentru că vedem numai când iubim, doar când ochii ni-s plini de lumina iubirii. Pe ea a văzut-o orbul din naștere pe fața lui Iisus și de aceea a crezut că vede cu adevărat. Și văzându-o în ochii Lui, în faptele și cuvintele Lui, a crezut în El. Toate duminicile sunt duminici ale orbilor; căci în ele, văzându-L pe Iisus, ne odihnim de toată orbirea sufletelor noastre.
(Marius IORDĂCHIOAIA, sursa: Doxologia)