Din motive tehnico-tactice, primul fiind acela că începutul de an școlar e de două ori mai greu în familiile unde există măcar un profesor și un elev, în weekend-ul ultim nu am fost să mă conving că pe Prut „și-au dat drumul” și crapul și plătica aia cât capacul de la WC. Am rămas așadar acasă, consolându-mă cu ideea că măcar de data asta Ronnie O’Sullivan îi va îngropa pe chinezi la ei acasă și va pune mâna pe cele 550.000 de lire sterline (cât era premiul de la Shanghai), bani care îi acoperă, de-i mai și rămân, amenda pe care o luase tot acolo, acum doi ani, după antologica eliminare din turul 1, și mai ales după conferința de presă în care le dăduse chinezilor… beep (ca lu’ Dinamo!) în loc de răspunsuri. Ronnie nu numai că l-a bătut în finală pe Liang cu 10-5, dar i-a mai tras-o în semifinală și campionului mondial John Higgins cu 6-1 (echivalentul Real – Barcelona 5-0, nu credeți că se poate?, las’ că mai vedem!), așa că aproape că-mi trecuse dorul de crapi încă de la acest meci, de sâmbătă. Mai pe înserat, pentru ca bucuria mea să fie deplină, a venit ăsta… cum îl cheamă?…., aha!, Tamaș, cu execuția aia cu adevărat de excepție, din care s-a ales ăla și cu gol, dar și cu ficatul rupt… iar dacă nu, cu atât mai bine pentru el. Axinte parcă-l cheamă și zice că n-a știut că a înscris și nu pricepea de ce ăilalți îl pupau, că pe el îl durea rău ficatul!
Dacă am ajuns la execuții uluitoare, atunci nu se poate să nu vorbim de Bănel, acest fost Tamaș devenit un fel de Ronnie O’Sullivan al gazonului! Fără glumă, a fost cel mai frumos gol al anului, peste toate reușitele lui Ronaldo, Messi sau Ibrahimovici (ce-o căuta ăsta la Barcelona, când locul lui este doar la Real!?). La fel de frumos a fost acest gol ca stopurile lui Del Potro din semifinala cu Nadal (doamne, ce umilință, de 3 ori 6-2!) ori cu diagonala lui Federer, aia dată cu spatele, printre propriile-i picioare, de a rămas bietul Djokovici privind mirat și chiar aplaudând. Au fost două semifinale care m-au făcut să uit că n-am ajuns pe Prut. Finala nu s-a jucat încă, la ora când scriu. Mi-e drag Del Potro, dar țin cu Federer. Și cu recordurile lui. Ultimul e chiar ăsta: m-a ținut treaz până la 2:30 noaptea!
