Ziua bună se poate cunoaște de dimineață, dar cea perfectă nu se dă citită până în ultima clipă, atunci când se dezvăluie în toată splendoarea sa. Din păcate, la fel se întâmplă și cu ziua dezastruoasă. Până la deconspirare seamănă între ele ca două picături de apă. Sau poate că, până la urmă, sunt doar zile obișnuite, pe care le botezăm la deznodământ, în funcție de momentul culminant. De ce oare i s-a făcut rău Constantinei Diță Tomescu la kilometrul 20? Nu, nu acum, la maratonul altei Olimpiade. Exclus dietă, excese de orice fel, la asemenea competiții totul se ține sub control ca la carte. În schimb, la niște ani distanță, reușește cursa perfectă. Și nu avem de unde ști că pe la kilometrul 20 nu s-o fi simțit în largul ei vreo mare favorită… Din păcate, foarte mulți prind ziua perfectă la antrenament. Pentru Marian Drăgulescu asta face parte dintr-un déjà vu la Olimpiadă. Ca și la Atena, după o primă săritură impecabilă, tot ce trebuia să facă era să reușească una mediocră. Cu totul alta era situația dacă sărea mediocru prima dată. Atunci știa că numai ceva ieșit din comun l-ar fi salvat, iar în acest caz mecanismul e diferit. Sandrei Izbașa i-a reușit!
Dar Nicoleta Grasu?! Să știi că arunci măcar 60 de metri la o încălzire normală și cu toate astea să nu depășești această graniță, clacând la unicul concurs care contează, cel planetar care se ține din patru în patru ani! Să nu mai vorbim de acel biet înotător care a ratat startul, mai bine zis prezența la start, din motive absurde…
Chiar acum mă pregătesc pentru disciplina care face obiectul acestei rubrici, sperând că și Messi și Ronaldinho vor prinde o zi perfectă. Fiind sport de echipă, zilele perfecte se înlănțuiesc cu altele, catastrofale sau doar șterse ale coechipierilor, întru păstrarea suspansului. Mai rar o salbă de zile negre ca la handalistele noastre, care le pot bate pe unguroaice în orice zi, mai puțin cea de ieri.
