Zig-zaguri sub acoperișul lumii



Nu cred să existe un traseu feroviar mai spectaculos decât Calea Ferată Himalayană Jalpaiguri-Darjeeling! Străbate partea sudică a munților Himalaya, în zona dealurilor Shimvalik; traseul de 86 km. urcă 2111 metri și este parcurs în circa 8 ore. Chiar în 2019 a împlinit 140 de ani, figurează în patrimoniul UNESCO, și o călătorie pe acest incredibil traseu nu-i ușor de obținut. Am încercat, fără succes: în răstimpul avut la dispoziție mai erau locuri (circa 70 de dolari un drum dus-întors) doar la trenurile remorcate diesel, iar farmecul călătoriei este asigurat tocmai de anticele și voinicoasele locomotive cu aburi ce merită descrise și pentru ineditul soluțiilor tehnice încorporate, și pentru dârzenia, dacă nu chiar eroismul cu care, de zeci și zeci de ani, urcă coastele „acoperișului lumii”. Le-am văzut la lucru pe parcurs, după o „evadare” din program și o călătorie destul de lungă cu o mașină închiriată împreună cu alți trei căutători de inedit.
Locomotivele, dintre care se spune că unele ar avea peste 100 de ani, sunt de tip B (două osii motoare), fără tender (partea din spate a cabinei mecanicilor, parcă tăiată cu cuțitul, lasă vederii cele ce se petrec acolo – totul fiind aidoma cu tabloul de acum un veac). Ecartamentul spectaculoasei căi ferate indiene este mai mic chiar decât al fostelor linii înguste din România: doar 610 mm. (la noi, 760), motiv pentru care este cunoscută sub denumirea „toy train” – trenul jucărie. Linia este în posesia statului, care se străduiește să-i păstreze farmecul „retro”, în pofida repetatelor avarii (alunecări de teren, mari inundații) și a tulburărilor datorate separatiștilor din zonă ce-și revendică independența. Echipajul unei asemenea mașini-miniatură: cinci persoane, toți cu cămăși albe – mecanicul, „îngrijitorul farului” (de fapt, fochist și frânar), doi „nisipari” și un al cincilea personaj care, cocoțat în spatele coșului locomotivei, sparge cu un ciocan cărbunii prea voluminoși, trimițându-i apoi pe jgheabul ce duce la ușa focarului. Doamne, câtă gălăgie poate isca mărunta mașină, cât de sonoră este „bătaia” pistoanelor, ce impunător urlă fluierul!
După nici zece kilometri de la plecare, începe urcarea și intră în scenă „nisiparii”: instalați pe platforma din fața botului locomotivei, presară cu mâna nisip pe șine în porțiunile mai dificile, pentru a spori aderența roților. Iar trenul (trei vagoane, între care și unul de clasa întâia) trece cu nonșalanță prin centrul orășelelor, traversând fără ezitare piețele care-și strâng și desfac tarabele în concordanță cu orarul căii ferate. Câini vagabonzi plictisiți abia se dau la o parte, găini zburătăcite așijderea, iar marea de oameni aparent inertă se despică în chiar secunda potrivită, astfel asigurându-se conviețuirea pașnică stradă-tren – deși, ades, se petrec nefericite (și cât se poate de previzibile) accidente.
Opririle din parcurs, în care locomotiva își umple rezervorul de apă „tip șa”, îndoit ca o plăcintă peste cazanul de aburi, îngăduie vânzătorilor ambulanți să circule printre linii și peroane oferind banane, pahare cu ceai și cofeturi diverse, ale căror unice calități le proslăvesc țipând strident în hindi și-n engleză. De la Kurseong declivitatea crește, și ai senzația că începe să se simtă răsuflarea Himalayei, deși ar mai fi, pe verticală, încă vreo șase kilometri până la creștetul Everestului. Constructorii englezi din veacul XIX au imaginat o soluție inedită (cel puțin până atunci) pentru atacarea traseelor montane prea abrupte: zig-zagul. Linia ferată n-are cum ocoli „acoperișul lumii” spre a câștiga înălțime centimetru cu centimetru, așa că, din anumite puncte, trenul o ia în sens invers și locomotiva împinge garnitura până la viitoarea aripă a zig-zagului, după care continuă urcușul, dar cu mașina în capul trenului. Câteva zig-zagări într-un loc, dincolo iar zig-zaguri cu trenul mergând când înainte, când înapoi, și se asigură un câștig de altitudine altfel imposibil! Nu există nici un fel de semnalizare, viteza medie nu depășește 10 km./oră, traficul se dirijează prin telefon, iar șoseaua, adesea paralelă cu linia, este ici-colo traversată fără ocrotirea barierei.
Văd o gheretă pe care scrie Traffic Police, da-i goală și-i mai citeață inscripția publicitară ce-o împodobește – face reclamă unor… somnifere. N-am putut însoți trenul, pe șosea, până la capătul traseului, așa că priveliștea oferită de punctul terminus Darjeeling (un orășel cu 128.000 de locuitori) rămâne doar s-o caut pe internet. Îi asigur pe cei interesați că o călătorie cu „toy train” le poate prilejui o întâlnire de neuitat cu ineditul și spectaculosul pur, aproape „în stare gemă”. Un „Darjeeling Holliday Package” se poate achiziționa, în India, cu 330 de dolari. Dar, din timp și, cu precădere, în afara vârfului de sezon.



Recomandări

Cockteil… cu amor, umor și poezie. Istorii ițcănene (1)

Rugăciuni și vești încurajatoare pentru consilierul local rănit grav într-un accident de motocicletă: ”Este în recuperare, în direcția bună”

Rugăciuni și vești încurajatoare pentru consilierul local rănit grav într-un accident de motocicletă: ”Este în recuperare, în direcția bună”