Zig-zag

În vizită la un emigrant român din Canada. Îmi arată, cu mândrie, un puiet de cireș: „vedeți, a înmugurit”. Păi, e primăvară, cum să nu… „Aflați că abia ieri l-am schimbat. Celălalt, cumpărat anul trecut, am văzut că nu s-a prins. Am păstrat bonul, l-am dus înapoi la magazin și, normal, mi-au dat altul. Ăsta s-a prins.”
*
În cutia de scrisori a gazdelor mele aflu o epistolă trimisă de o firmă de pompe funebre care propune un atrăgător sistem de abonament. Este trimis și un chestionar. Prima întrebare: „așteptați un deces în familie?” A doua: „când credeți că se va produce?”
*
În ultra elegantul oraș subteran din Montreal mă acostează… un cerșetor. Nu-i român (!), e îmbrăcat decent și curățel. Îmi cere un dolar și motivează: „Azi fiind ziua reginei, cantina mea de ajutor social e închisă, așa că…” Așa că i-am dat un dolar. De ziua reginei.
*
Și în SUA, și în Canada nu există garduri. Seara și dimineața, toată lumea tunde gazonul. Prin decizia primăriei, firul de iarbă n-are voie să depășească 12 cm. Dacă se-nalță mai sus, nu-i bai: nu te amendează nimeni, dar vin salariații primăriei și-ți tund ei gazonul. După care, prin poștă, primești factura. Piperată.
*
Înaintea aterizării în Mongolia, la Ulan Bator, mă interesez care-i distanța între aeroport și oraș. Unii spun c-ar fi șase kilometri, alții, nouă. Stewardesa, rusoaică, îmi face cu ochiul: „aeroportul rămâne pe loc, orașul se mai mută de ici-colo…”
*
În Germania, convoiul de mașini este gâtuit într-o porțiune a autostrăzii: în preajma unei localități mărunte, câteva vechituri se târăsc precum melcul. Cum scrie și pe mașini, au viteza limitată la 20 km pe oră. Mi se explică: „La volan sunt bătrânei suferinzi de peste 80 de ani. Li se dă permis de conducere doar pentru viteza asta și doar pe ruta până la cimitir. Să-și poată îngriji mormintele familiei.”
*
La Mississauga, un puștan biciclist ia un viraj greșit, cade și se julește la un genunchi. În patru minute (m-am uitat la ceas!) s-au aflat la locul gravului accident o mașină a Salvării, alta a Pompierilor și a treia, a Poliției.
*
Am vrut să fac un cadou rubedeniilor din Canada (doar a venit unchiul bogat din România!). Văzând că-și țin sumedenia de cărți pe parchet, m-am decis să le cumpăr un corp de bibliotecă. După o zi întreagă de căutări prin magazinele de mobilă și după ce am consultat un teanc de prospecte ale fabricilor, m-am lăsat păgubaș: acest articol (biblioteca, adică) nu se mai produce. N-are căutare.
*
Concert simfonic la Toronto. Sala, hiper-modernă, asemenea unei farfurii zburătoare, primește 3.000 de melomani. Parfumuri franțuzești. Bărbații, cu papion, femeile, în rochii de seară. Dirijoarea e din SUA, violonista din Anglia. La pian, un puști-fenomen din Brazilia. Iar de cântat, s-a cântat tot Ceaikovski, tot Rahmaninov…
*
Greșesc trenul urban GO („Governement Ontario”) și iau unul expres, care nu oprește la Port Credit, ci se retrage la depou, după 20 de km. Cobor la capăt de linie: e miezul nopții și plouă zdravăn. Încerc să-i spun amploiatului de la bilete ce mi s-a întâmplat. El nu vorbește franceza, eu, engleza. Ceva-ceva a priceput: a afișat la ghișeul tăblița cu inscripția „closed”, s-a îmbrăcat, și-a luat umbrela, a zăvorât biroul și m-a condus, prin ploaie, tocmai la alt corp al gării, de unde plecau trenurile în sens invers. A rămas pe peron până a venit garnitura și m-a văzut instalat în vagon.
*
Cu aproape 40 de ani în urmă am scris o piesă care se intitula „Sâmbătă la Veritas” – era vorba despre o întâlnire aniversară: 10 ani de la terminarea facultății. Cum aș mai scrie-o azi? Întâlnirea aniversară a unei promoții de electroniști bucureșteni s-a desfășurat la Cleveland. Că pe acolo se aflau mai toți.